Mișcarea Legionară a unit sub semnul crucii, pentru scurtă vreme, elitele morale și intelectuale ale neamului românesc.

Pregătirea noastră era pentru sacrificiu

-Acum, în perioada liceului, aţi ajuns în contact cu Frăţiile de Cruce?

– Da, în 1940, când aveam vreo cinsprezece ani. Dar eu ştiam deja  despre Mişcarea Legionară, pentru că aveam în sat nişte veri mai mari, elevi la liceu, care erau legionari şi care mai veneau pe la noi. Mai văzusem şi câteva tabere legionare în Deltă, organizate de nişte profesori care după aceea au şi fost închişi. Făcuseră taberele ca să construiască un dig, pentru că urmau să vină inundaţii. S-au instalat în tabără, munceau, făceau serbări, stăteau la foc … Toţi ştiau că sunt legionari. Şi în sat erau legionari. Toată lumea îi plăcea, în afară de poliţie şi de încă vreo câţiva.

– Deci erau oameni în care aveai încredere?

– Sigur că da. Erau oameni serioşi, creştini, angajaţi bisericeşte. Şi  din câte am înţeles, în ’39, când a fost cu Armand Călinescu, de la noi din sat nu a fost ucis nimeni.’ Doar din satul vecin au luat pe preot şi pe încă unul şi i-au împuşcat. Apoi i-au lăsat în şanţ, între satul meu şi satul vecin, ca să-i vadă toată lumea. Preotul nu avea nici o vină, era un om serios, dar probabil că era legionar, altfel nu-mi explic.

– Şi· cum aţi ajuns în contact mai direct cu Frăţiile?

– Când am venit eu la liceu, vărul meu era în Frătiile de Cruce şi el cu toţi camarazii lui ne ţineau pe noi, ăştia mai mici, sub aripa lor. Ne luau cu ei în excursii şi altele. Şi ştiam de atunci multe lucruri. Aşa i-am cunoscut pe ceilalţi şi am rămas în Frăţiile de Cruce.

– Ce v-a atras la ei atunci, la vârsta de cinsprezece ani ?

– Onestitatea, corectitudinea, relaţiile dintre ei, care mi s-au părut foarte potrivite pentru educaţia mea, pentru că eu eram aşa, mai neastâmpărat … Dar m-a atras şi autoritatea pe care băieţii aceştia o aveau. Erau nişte modele, se distingeau dintre ceilalţi! Erau mai serioşi. Bine, erau şi ei copii, mai cântau şi ei; mai făceau glume… .

– Acum, privind în urmă, ce anume vi s-a întipărit mai mult în suflet?

– Mi-aduc aminte că ceea ce m-a tulburat cel mai mult în anii aceia de liceu a fost uciderea, moartea Căpitanului. A fost pentru mine cea mai grea lovitură, nu pentru că aş fi citit eu prea multe despre Mişcarea Legionară – că nu ştiam aproape nimic – dar mi s-a părut că el, Căpitanul, aşa cum ni-l prezentau băieţii – că cei mai mari ne vorbeau adesea despre Căpitan – era o personalitate legendară. Ori această legendă fusese ucisă, iar eu am fost foarte tulburat.

– Ce trebuia să faceţi ca tânăr frate de cruce, la modul concret?

– În primul rând ni se cerea să fim elevi foarte buni, să nu avem abateri, să nu facem lucruri rele, să fim primii în toate. Pe urmă ni se dădeau din când în când anumite misiuni, de exemplu să mergi să anunţi trei sau patru fraţi de cruce pentru un lucru oarecare. De obicei aceste ,,misiuni” trebuia să le îndeplinim seara, sau pe ploaie, sau pe ninsoare, ca să ne deprindem ca indiferent de timp sau de condiţii să ducem la capăt ceea ce ni se cere. Şi asta ne stimula şi în sensul eroic al ieşirii din rândul celor comuni. O altă îndatorire a fraţilor de cruce era „a patruzecea parte”.

– Un fel de cotizaţie?

– Da, dar mai mult cu rol educativ. Adică trebuia ca din ce cheltuiai în fiecare zi să· pui a patruzecea parte separat, ca o cotizaţie. Şi trebuia s-o pui, că venea şeful Frătiei şi zicea: ,,Scoate cametelul!”. Scoteai carneţelul. ,,Ai scris, ai pus? Trebuia să scrii în fiecare zi. .. !” Asta implica într-adevăr un exerciţiu de responsabilitate, de corectitudine şi deprinderea de a nu lăsa un lucru de azi pe mâine. Nu-ţi făcea nimic dacă nu erai în regulă, dar îţi spunea: ,,Nu ţi-e ruşine?”. Şi era de-ajuns.

– Deci se punea accentul pe educaţie, pe formarea caracterului…

– Da, activitatea în Frăţiile de Cruce era preponderent educativă, nu aveam nici un fel de implicaţii politice … Şi aş vrea să spun că, deşi eram copii, nu luam aceste probleme în glumă, ci le priveam chiar foarte serios. Ni se părea că toate lucrurile sunt esenţiale pentru noi. Şi erau unele care aveau răsunet adânc în inima noastră. Nu le făceam numai aşa, pentru că am intrat acum într-o grupare. De pildă rugăciunea, care a contribuit la deschiderea noastră spre credinţă, spre Biserică. În general făceam ceea ce ne învăţau şcoala şi Evanghelia: ajutam pe cei bătrâni, pe săraci, cercetam pe bolnavi, altfel spus, încercam să facem fapte bune.

-Putea să intre oricine în Frăţiile de Cruce?

– Nu. Era o organizaţie elitistă. Nu era luat aşa, oricine. Eu, de pildă, aveani. mulţi prieteni în liceu pe care i-aş fi vrut alături de mine, în Frăţia de Cruce, dar n-au fost primiţi. N-au fost primiţi pentru că nu învăţau, erau mai obraznici, poate mai fumau … Selecţia o făcea şeful Frăţiei. Noi propuneam şi el hotăra. Îmi aduc aminte că aveam un coleg pe care-l iubeam foarte mult, un copil tare bun, dar aşa, cam golănaş. Nu învăţa, mai făcea glume în clasă, tulbura profesorul. L-am propus, dar nu a fost primit.

– S-au creat în interiorul Frăţiei prietenii, legături sufleteşti de durată?

– Da, s-a creat între noi o legătură strânsă, care a rămas chiar până azi. Cu toate că ne-am despărţit şi unii am mers într-o parte, alţii în altă parte, unii am intrat într-o închisoare, alţii în altă închisoare, totuşi frătia de atunci a rămas între noi.²

 – La cât timp vă întâlneaţi?

– Ne întâlneam o dată pe săptămână, la şedinţă. În afară de asta, cam o dată pe lună ne adunam undeva, de obicei în afara oraşului, la tabără, unde făceam nişte exerciţii: poziţie de drepţi, să stai nemişcat, să nu te sperii, să-ţi încordezi atenţia. Erau lucruri care ni se păreau frumoase şi de folos. Dar la şedinţă era cu totul altceva. Acolo fiecare pregătea un material şi-l prezenta. Noi vorbeam mai mult despre educaţie, despre credinţă, despre rugăciune, iar chestiunile care priveau, să zic aşa, istoria Mişcării Legionare, le prezenta şeful. Ceea ce a rămas bun din toate acestea e faptul că ne-am educat puţin în înfrânarea instinctelor, fiindcă ne puneam acolo probleme de acestea, de abstinenţă şi de pregătire pentru viaţă. Ne-am mai educat şi în ce priveşte stăpânirea voinţei şi înfrânarea pornirilor de mânie. Am învăţat să ne stăpânim iuţimea, să fim respectuoşi. Mai făceam noi şi unele care nu erau prea … , da’ eram copii, ce să faci …

– Părintele Voicescu spunea că în Frăţiile de Cruce a învăţat el să se spovedească mai nuanţat, la întâlnirile acelea prieteneşti unde mai auzeai şi pe alţii cum pun problema.

– Bine, la început a fost destul de greu. Trebuia să te deschizi sufleteşte, să te analizezi … dar era folositor.

– Şi dacă mergeaţi din Tulcea la Bucureşti, sau în Moldova, să zicem, şi participaţi la o şedinţă, era tot la fel?

– Sigur. Activitatea noastră ca fraţi de cruce era aceeaşi în toată ţara. Şi când ne întâlneam între noi nu simţeam nici o stânjeneală, pentru că ştiam că am primit aceeaşi educaţie şi vedem lucrurile la fel.

– N-a existat în Frăţiile de Cruce ispita mândriei, gândul că eraţi o elită şi că sunteţi mai buni decât ceilalţi?

– Nu, fiindcă trăiam într-o perioadă de persecuţie şi pregătirea noastră era pentru sacrificiu. N-aveam timp să ne preocupăm de elitisme. Noi ştiam că vom fi închişi, că Antonescu ne va băga în închisori. Tot timpul am fost pregătiţi pentru asta. Deci aveam asumată calea martiriului şi prin urmare n-aveam timp să ne mândrim. Ceea ce ne preocupa pe noi era cum să eliminăm sentimentul de frică. Şi ne întrebam fiecare cât vom rezista …

– Deci suferinţa nu era numai aşa, o problemă de retorică, ci un lucru pe care chiar vă pregăteaţi să vi-l asumaţi?

– Sigur, fiindcă eram tineri şi n-aveam instinctul de conservare aşa mare. Eram generoşi, dar nu aveam motive să ne trufim pentru asta.

,,Rebeliunea”

– Eraţi deci în perioada de după ’41, când Frăţiile de Cruce activau în clandestinitate şi toată educaţia se desfăşura cumva în secret …

– Da. De altfel, la scurt timp, în ’41- ’42, grupul din Tulcea a fost arestat. Au condamnat doi dintre şefi, iar la restul ne-au dat drumul.

– Legat de momentul ăsta din 1941 … Au fost arestaţi atunci mulţi tineri care erau abia fraţi de cruce, ca Virgil Maxim, sau îndrumători ai lor, ca Valeriu Gafencu; dar toţi au fost închişi pentru o activitate de educaţie, nu pentru altceva. Cum priviţi arestarea lor, pentru că tinerii aceştia nu făcuseră în fond nimic rău ?

– A fost un lucru foarte urât din partea lui Antonescu. Eu am apreciat meritele Generalului – atunci poate mai puţin, acum poate mai mult – dar în contextul acela a făcut două lucruri care pe mine m-au tulburat tare: a condamnat copii de paisprezece ani şi i-a trimis în închisorile de la Chişinău şi din alte părţi, iar în 1944, când ştia că războiul se va termina, nu s-a gândit la toţi aceşti tineri pe care-i aruncase în închisoare şi nu a dat un decret de eliberare a lor.

– Practic aceşti copii nu făcuseră nimic politic, nu reprezentau un pericol social, prin comploturi sau altceva, nu?

– Nu, pentru că nu exista nici un complot. Era numai o acţiune educativă. Copiii aceştia de paisprezece-cincisprezece ani au primit pedepse enorme şi au fost lăsaţi în închisori, să-i prindă şi comuniştii. Acum, sigur că Dumnezeu i-a apărat, pentru că au fost nevinovaţi. Ei au intrat în grupurile acestea de oameni credincioşi, cum au fost Gafencu şi toţi ceilalţi, care i-au crescut într-un spirit de mare credinţă.

 

¹ Pe 21 septembrie 1939, Ministrul de Interne Armand Călinescu, care ordonase uciderea lui Corneliu Codreanu şi prigonirea întregului tineret creştin, este asasinat de o echipă de legionari care se predă imediat Poliţiei. Drept represalii, a doua zi sunt împuşcaţi, din ordin guvernamental, câte trei legionari din fiecare judeţ şi trupurile lor sunt lăsate la răspântii, pentru a fi văzuţi de populaţie. În aceeaşi „noapte a răzbunării” sunt ucişi, tot din ordinul autorităţilor, toţi legionarii închişi în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Vaslui, Râmnicu-Sărat şi de la Spitalul Militar Braşov.

 

² Legat de educaţia creştină din Frăţiile de Cruce, d-na Lucia Popşor ne-a relatat o întâmplare grăitoare prin profunzimea mesajului ei. Un tânăr din ultima clasă de liceu, de familie bună, inteligent, cuminte, a fost ademenit de o femeie uşoară, căsătorită, cu copii, şi a ajuns să trăiască cu ea. Părinţii îl reneagă, fraţii de sânge se ruşinează şi nu vor să mai ştie de dânsul. Numai frăţiorii de cruce i-au rămas alături. Nu l-au judecat, nu i-au făcut nici un reproş! L-au înconjurat doar cu nesfârşită dragoste, dăruindu-i sprijinul şi prietenia lor tinerească, până când tânărul şi-a venit în sine şi a scăpat din cursa vrăjmaşului.

Sursa: Viața Părintelui Gheorghe Calciu – după mărturiile sale și ale altora, Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Bucuresti, 2007, Editura Christiana