Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Motaș, bolnav de mâini, cu mâinile reci şi degerate iarna. Suferea de o gravă insuficienţă circulatorie. Omul nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea, sau nu avea în plus, să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze lui Motaş, din lâna ciorapilor lui, o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Exista o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi, făcând raţionamentul invers, să înţeleagă cum se împletesc ele. E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le de a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit beţe de chibrite şi tot felul de înnodături. Şi pe măsură ce desfăcea un nod, îl refăcea invers, pe chibrite, împletindu-l. Tricotatul s-a făcut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu ştiu cât. Ştiu însă că de sărbătorile acelui Crăciun, Mircea Vulcănescu i-a putut dărui deţinutului bolnav de mâini o pereche de mănuşi, tricotate de el, cu beţe de chibrite!
[Ștefan J. Fay – Mărturie pentru un om]
[In poza este Mircea Vulcanescu, in biserica, participand la un botez]
Înțelepciunea Sfinților 