Mistagogia – Începătura Tainelor – Lămuriri la Filioque

0206photiosconstantinopleVreme de mulţi ani, sfântul bărbat, trâmbiţa ce vestea purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl, s’a ocupat de problema lui Filioque. În 883 el a trimis vestita sa scrisoare Mitropolitului Acvileii din Italia, apărând poziţia ortodoxă.

Iată ce scria de trei fericitul Fotie, cel cu dumnezeiesc grai: „Ne-a ajuns la urechi că unii dintre cei ce vieţuiesc în Apus, fie nemulţumiţi cu graiul Domnului, ori fiindcă nu au înţelegerea hotărnicirilor şi dogmelor Părinţilor şi Sinoadelor, ori fiindcă au trecut cu vederea acrivia acestora, ori fiindcă au cugetele nesimţitoare la aceste lucruri (căci altfel, nu ştiu cum să zic), eu strecurat învăţătura (să nu fie!) că Dumnezeiescul şi Preasfântul Duh purcede nu de la Dumnezeu, adică de la Tatăl, ci şi de la Fiul, şi printr’o astfel de rostire pricinuiesc multă vătămare celor ce cred aceasta.”

Limba lui Fotie s’a făcut condeiul Mângâietorului carele grabnic dă izbăvire celor ce recunosc stăpânirea Sa, insuflând cunoastere cerească în sufletele lor. Fotie, cel cu inimă curată, luminată din belşug de razele strălucitoare ale Dumnezeiescului Duh, în anul 885, la vârsta de şaizeci şi cinci de ani, a scris un lung tratat, Mistagogia Duhului Sfânt. Mistagogia sau Începătura Tainelor, este un tratat despre învăţătura tainică pentru Duhul Sfânt. Fotie, înţeleptul descoperitor al tainelor, nu spune pe nume sprijinitorilor apuseni ai lui Filioque, căci folosirea lui era atât de răspândită încât osebirea anumitor persoane de frunte ar fi fost socotită ca un atac personal. Dimpotrivă, sfântul bărbat voia ca tratatul să fie educativ, ceea ce şi dovedeşte din plin. Se atacă poziţiile şi doctrinele, nu pesoanele.

La început, Fotie declară: „Mai mult decât orice altceva, însuşi graiul Domnului li se împotriveşte. (…) Care grai? Cela ce zice: ‚Duhul adevărului carele de la Tatăl purcede’ (In. 15, 26). Însuşi Fiul ne dă tainica Sa invăţătură că Duhul purcede de  la Tatăl.”

În deplină conglăsuire cu theologia ortodoxă, Fotie scrie: „Atât Fiul cât şi Duhul Sfânt se ivesc din una şi aceeaşi Cauză, adică din Tatăl, chiar dacă Duhul este prin purcedere, iară Fiul prin naştere. (…) Amândoi s’au ivit din Cauză cu aceeaşi vrednicie. (…) Dacă Duhul este socotit a avea o îndoită cauză şi suferă o îndoită purcedere, oare nu va urma de aici că este compus? Oare nu se va afirma în chip hulitor că Duhul cel de aceeaşi cinste este mai puţin decât Fiul? (…) Oare nu se va afla stricată tocmai simplitatea, însuşirea osebitoare a Treimii?”

Sinoadele. Sfântul Fotie, neclintitul şi dumnezeiescul stâlp al Credinţei, înşiruie, ca pe nişte desluşite şi limpezi mărturii, de Dumnezeu însuflatele Soboare a Toată Lumea, care dau mărturie despre învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. „Odinioară ei (adică Sfinţii Părinţi) au văzut cu ochi proroceşti această nou-născocită păgânătate şi au osândit-o în scris, în cuvânt şi în gând. (…) Dintre Soboarele a Toată Lumea, al Doilea (Constantinopole, 381) a dogmatizat de-a dreptul că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl; al Treilea (Efes, 431) a primit acea învăţătură; al Patrulea (Halkidon, 451) a întărit-o; al Cincilea (Constantinopol, 533) a rămas statornic în aceeaşi părere; al Şaselea (Constantinopole, 680-681) a propovăduit aceeaşi; iar al Şaptelea (Nikea, 787) a pecetluit-o în chip strălucit prin dispute.

„Dacă se primesc două cauze în dumnezeieşte-stăpânitoarea şi suprafiinţiala Treime, atunci unde mai este multcântata şi lui Dumnezeu cuvenita măreţie şi unică stăpânie?” Şi „Dacă Fiul este statornicit astfel drept principiu şi cauză, (…) cum poţi să nu spui că în Treime sânt două principii osebite?”

„Această necinstitoare învăţătură împarte în două ipostasul Tatălui; sau, oricum, legiuieşte negreşit că Persoana Fiului subsumează o parte din ipostasul Tatălui. (…) Întrucât Fiul se face parte a Tatălui, taina înfricoşătă a Treimii este tăiată în două.” Însă „dacă însuşirea osebitoare a Tatălui este făcută să devină însuşirea osebitoare a Fiului, atunci în chip limpede însuşirea osebitoare a Fiului poate fi făcută să devină a Tatălui.”

Părinţii apuseni. Vorbind despre Părinţii apuseni (precum Sfântul Amvrosie ori Sfântul Grigorie Dialogul) care par să sprijine aceasta adăogire, Sfântul Fotie arată: „Nu ai luat în seamă faptul că şi ei erau oameni, şi că nimeni din cei făcuţi din tărână şi din materie schimbătoare nu se poate ţine pururea deasupra greşalelor omeneşti. Căci cu adevărat se întâmplă ca urma vreunei prihăniri să se lipească până şi de oamenii cei mai aleşi.” Fotie sugerează apoi că este cu putinţă ca scrierile lor să fi fost interpolate sau că poate se adresau „neputinţei” anumitor ascultători.

Trebuie să ne aducem aminte că primii Părinţi nu deosebeau de obicei între purcederea din veşnicie şi cea vremelnică a Duhului. Această problemă nu se pusese Sfinţilor Amvrosie si Grigorie, care nu aveau nici un motiv să gândească în termenii unei probleme ce nu se pusese. Pe deasupra, niciunde aceşti doi Părinţi nu arată că se referă la „Treimea transcendentă” sau la „Treimea iconomică”. În acest context, termenul „transcendent” se referă la Persoanele Treimii în legătura lor veşnică şi lăuntrică; iar „iconomie” se referă la iconomia dumnezeiască adică legătura lor cu noi, cu lumea, etc. Mulţi Părinţi au admis că, în veşnicie, Duhul purcede din Tatăl dar sălaşluieşte în Fiul.

După ce pomeneşte câţiva Părinţi latini, Sfântul Fotie aduce strălucita mărturie a Sfântului Leon cel Mare (papă între anii 440-461) „stâlpul celui de-al Patrulea Sobor a Toată Lumea, care a învâţat desluşit că Preasfântul Duh purcede de la Tatăl. El străluceşte ca lumina aceleiaşi Ortodoxii nu numai asupra întregului Apus, ci şi până la hotarele Răsăritului…” Pe cei ce invaţă altfel, „Leon în osândeşte, dacă sânt preoţi, să fie scoşi din preoţie”, iar pe ceilalţi, călugări sau mireni „să fie daţi anathemei.” Sfântul Leon „în mod deschis a ratificat aceste lucruri prin sfinţii bărbaţi Pashasin, Lucensie si Bonifatie.”

Papa Leon a hotărât chiar ca la slujbe să se rostească Crezul în greceşte, ca nu cumva nepotrivirea latinei să dea prilej de hulă. Urmaşul său de mult mai târziu, Papa Venedict I (575-579), a păstrat şi el acest obicei.

Pe bună dreptate strigă sfântul Fotie: „Vedeţi, orbilor, şi auziţi, surzilor, cei ce locuiţi în ereticul Apus şi sânteţi ţinuţi de întuneric. Temeţi-vă măcar de părintele vostru [Leon]!”

Vorbind despre „stălucitul Papă Vigilie (537-555), de un scaun şi de o slavă cu Papa Leon”, spune că „a recunoscut al Cincilea Sobor (…) si a proclamat că Preasfântul şi deofiinţă Duh purcede de la Tatăl.”

De asemenea, „nobilul şi bunul Papă Agathon (678-681), prin trimişii săi, a adunat şi a făcut să strălucească cel de al Şaselea Sobor (…) şi a păstrat Simvolul.” Dar „cum voiu trece sub tăcere pe înalţii preoţi ai Romei, Grigorie Dialogul şi Zaharia (741-752)? Ei au învăţat deschis şi pe faţă că Preasfântul Duh purcede de la Tatăl, deşi ceva mai târziu au adăogat aceste cuvinte, zicând că `Mângâietorul Duh purcede de la Tatăl şi sălăşluieşte în Fiul´.”

Apoi Sfântul Fotie laudă pe contemporanii săi, Papa Ioan al VIII-lea şi Adrian al III-lea, care au propovăduit aceeaşi  bunăcinstire, învâţând că Duhul purcede de la Tatăl.

Evanghelia de la Ioan (16, 4). Potrivnicii lui Fotie citează stihul scriptural rostit de Mântuitorul: „[Duhul] dintru al Meu va lua şi va vesti vouă” (In. 16, 14). Fotie, sfinţitul izvor al invăţăturii, răspunde: „Nicidecum nu poate înţelegerea să tragă încheiere că a primi de la cineva pentru trebuinţă este totuna cu primirea fiinţării prin purcedere.” Mântuitorul nu a spus: „De la Mine (εξ εμον) va lua” ci  „dintru al Meu (εξ τον εμον) va lua.” Este o mare osebire între „de la Mine” şi „dintru al Meu”. „De la Mine” arată pe Vorbitor, pe când „dintru al Meu” aduce o altă Persoană decât Vorbitorul. (…) Zicerea aceasta trimite la un alt ipostas. (…) De la Cine altcineva este cu putinţă ca El să primească Duhul, dacă nu de la Tatăl?”

Ascultaţi începutul prorociei Domnului: „De folos este vouă ca Eu să mă duc. Că de nu Mă voiu duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (In.16, 7). Mai apoi Hristos spune: „Încă multe am a zice vouă, ci nu puteţi a le purta acum; dară când va veni Acela, Duhul adevărului, povăţui-va pre voi întru tot adevărul; că nu va grăi de la Sine, ci câte va povăţui-va pre voi întru tot adevărul; că nu va grăi de la Sine, ci câte va auzi va grăi, şi cele viitoare va vesti vouă. Acela Mă va proslăvi, că dintru al Meu va lua şi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl ale Mele sânt; pentru aceea am zic că dintru al Meu va lua şi va vesti vouă” (In. 16, 12-15). Astfel, scrie Sfântul Fotie, Hristos ne spune: „Când Duhul ia lucrurile care sânt ale Mele, El ia de la Tatăl.” Deci „’Dintru al Meu va lua’, căci cele ale Mele în Tatăl sânt. Duhul ia de la Tatăl, căci cu adevărat lucrurile Tatălui ale Mele sânt.”

Mântuitorul ii face pe ucenicii Săi să chibzuiască la vrednicia Duhului, şi să nu primească nici un gând care ar batjocori identitatea firii şi ar despărţi ipostasurile egale, întru inegalitate.

Fiul a proslăvit pe Duhul prin sus-pomenitele înalte graiuri, cu un glas vrednic de Dumnezeu. Hristos păstrează în toată vremea deofiinţimea, identitatea firii şi aceeaşi vrednicie. Astfel Fotie, luminătorul Bisericii, scrie: „Ce oare ar fi putut arăta mai desluşit că cuvintele graiuri, se propovăduieşte că Duhul ia de la Tatăl, drept Cauză, lucrarea de a da haruri.

Consecinţele îndoitei purcederi. Privitor la desăvârşita purcedere, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Sfântul Fotie întreabă: „Dacă purcederea Duhului din Tatăl este desăvârşită…, ce mai poate aduce purcederea din Fiul? Iar dacă Fiul a mai adus ceva, ce lipsă anume a plinit El? Cum poate vorbi cineva de vreo sporire înlăuntrul Dumnezeiescului ipostas al Duhului? Dacă Fiul se iveşte prin naştere şi Duhul prin purcedere, una din cele două căi desparte deopotrivă pe Fiul si pe Duhul de ipostasul Tatălui. Totuşi ei (latinii) au despărţit Duhul printr’o a doua deosebire ivită din îndoita purcedere. Ei au făcut mai  multe deosebiri, făcând astfel pe Fiul mai apropiat de esenţa Tatălui. Astfel duşmanii lui Dumnezeu nu numai că fac pe Fiul mai mare decât Duhul, fiind cauza Lui, dar Îl fac şi pe Duhul mai depărtat de Tatăl.

„Dacă în aceeaşi clipă când Fiul se iveşte prin naştere, Fiul dă la iveală de asemenea şi pe Duhul prin purcedere, atunci cel ce este obârşia vine întru fiinţare deodată cu cel obârşit, (…) căci Treimea cea veşnică nu are ‚înainte’ şi ‚după’, (…) Duhul va fi deopotrivă născut şi purces; născut, fiindcă s’ar ivi dimpreună cu Fiul cel născut; şi purces, fiindcă ar suferi o îndoită purcedere. Ce poate fi mai hulitor sau mai nebunesc decât aceasta?”

Fotie, dumnezeiasca alăută a Mângâietorului, scrie în continuare: „Tot ce nu este de obşte deplinei, atotputernicei, deofiinţei şi suprafireştii Treimi, trebuie să aparţină numai Unuia din cei Trei. Treimea este deofiinţă în măsura în care Născătorul (Tatăl) este cauza. Însă dacă o parte a Duhului purcede din Tatăl şi cealaltă parte din Fiul, credinţa noastră treimică s’a făcut pătrimică.”

„Fiecare Persoană a celei deofiinţă şi Dumnezeieştii Treimi este în chip negrăit împreună-unită cu cealaltă într’o nedespărţită părtăşie a firii. Din pricina ipostasurilor, fiecare îşi păstrează neschimbate însuşirile osebitoare. Această deosebire nu lasă loc de amestecare (…) ori despărţire.”

„Duhul Fiului”. Însă ereticii citează cuvintele vasului alegerii Pavel, care vestea: „Trimis-au Dumnezeu pre Duhul Fiului Său în inimile voastre, strigând: Avva, Părinte” (Gal. 4, 6). Pavel „nu a zis că Duhul purcede de la Fiul. Când Apostolul scria ‚Duhul Fiului’, el recunoştea unitatea esenţei. (…) Ferească Dumnezeu ca Duhul să fie socotit străin.

Duhul are o fire identică cu a Fiului şi este de o esenţă cu Fiul şi de o slavă, cinste şi stăpânire (…), dar Pavel nu vrea să zică despre cauza purcederii, (…) ba încă nici nu face defel vorbire despre obârşie.”

Plin de învăţătura apostolicească, Fotie hotărăşte să aducă şi alte locuri din Sfânta Scriptură. El cere cititorilor săi să ia seama şi la alte texte sfinte care numesc pe Preasfântul Duh „Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii” (Is. 11, 2), „Duhul dragostei şi al întregii-cugetări” (2 Tim. 1, 7), „Duhul punerii de fii” (Rom. 8, 15), „Duhul blândeţelor” (Gal. 6, 1), „Duh al credinţei” (2 Cor. 4, 13), „Duh de judecată şi Duh de arsură” (Is. 4, 4) şi „Duh de plinire” (Ier. 4, 12). După toate aceste citate Sfântul  Fotie întreabă: „Oare vei zice în chip hulitor că Preasfântul Duh purcede din darurile pe care El le împarte şi le dăruişte? Ori că îşi trage existenţa şi purcederea de aci? (…) Deci iată că se zice că Preasfântul Duh este nu numai al Fiului, ci se zice că este şi al darurilor pe care el are stăpânia să le împartă.”

„Duhul lui Dumnezeu”. Vorbind despre locurile unde Duhul Sfânt este numit „Duhul lui Dumnezeu” Fotie dă drept pildă pe Mântuitorul când zice: „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot dracii” (Mt. 12, 28) şi „Duhul Tatălui vostru carele grăieşte întru voi” (Mt. 10, 20). Iar prorocul Isaia spune „Şi va odihni preste el Duhul lui Dumnezeu” (Is. 11, 2) şi „Duhului Domnului preste mine” (Is. 61, 1). Ascultaţi şi pe Sfântul Pavel, gura lui Hristos, în Epistolele sale: „Însă noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul cel din Dumnezeu” (1 Cor. 2, 12); „Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi” (Rom. 8, 9). Nici una din aceste ziceri nu înseamnă purcederea Duhului.

Prorocii. Ca o altă limpede înfăţişare, strălucitul Fotie aduce înainte pe Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul care-şi rosteşte sfânta sa învăţătură: „Văzut-am Duhul ca un porumbel pogorându-se din cer, şi au rămas preste Dânsul” (In. 1, 32).

„Prorocul Isaia, dând prorocii de acelasi fel şi rostind prorocia în persoana lui Hristos, zice: „Duhul Domnului preste Mine, pentru că M’au uns’ (Is. 61, 1; Lc. 4, 18). (…) Duhul sălăsluieşte în Fiul şi preste Fiul. El rămâne întru Fiul. Pentru aceea se zice că El este al Fiului. (…) Pe deasupra, dacă voieşti, El este al Fiului fiindcă El îl unge pe Hristos. (…) El a umbrit pe Fecioara, şi negrăitul Prunc S’a ivit fără de sămânţă. De asemenea, Duhul este al Fiului fiindcă şi El Îl trimite pe Hristos: ‚că M’au trimis a binevesti săracilor’” (Lc. 4, 18).

Sursa: “Stâlpii ortodoxiei. Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Marcu Egumenul, Sfântul Grigorie Palama” (Pag. 93-100)

Editura Egumenita

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s