Creştinul şi autorităţile civile

Sfantul Vasile al Kinesmei-uluiÎnfuriaţi de parabola Mântuitorului şi înţelegând foarte bine gravul reproş pe care îl cuprindeau imaginile acesteia, arhiereii, cărturarii şi bătrânii căutau să-L prindă, dar se temeau de popor (12) şi nu îndrăzneau să recurgă la violenţă făţişă, ci s-au folosit de noi şiretlicuri pentru a-L duce la pierzare pe Domnul, pe Care îl urau pentru mustrările Lui. A fost alcătuit un plan foarte bine ticluit şi foarte primejdios pentru a-L atrage în cursa întinsă cu viclenie şi a-I smulge un răspuns imprudent, de care s-ar fi putut folosi pentru a-L da pe mâna puterii civile. Primejdia uneltirii lor consta în aceea că, pentru a o împlini, fariseii au intrat în înţelegere cu irodienii. Astfel, cele două partide, care nutreau unul faţă de celălalt o duşmănie neîmpăcată, acum s-au împăcat pentru a-şi distruge vrăjmaşul comun. Făţarnicii şi linguşitorii, arhiereii cei meschini şi oamenii nepăsători faţă de religie, adepţii zeloşi ai teocraţiei şi carieriştii neruşinaţi s-au unit pentru a-L pune pe Iisus Hristos în dificultate. Irodienii sunt rareori întâlniţi în povestirea evanghelică. Aceştia alcătuiau partidul politic al adepţilor lui Irod, prinţul edomit, care devenise rege al iudeilor în urma intervenţiei romane. Aceştia nu aveau aproape nici o legătură cu viaţa religioasă a poporului iudeu, dacă lăsăm deoparte dispreţul lor orgolios faţă de Legea lui Moise. De fapt, ei erau, în general, nişte oameni care se căpătuiau pe lângă nişte tirani jalnici, pe care se străduiau să-i sprijine de dragul propriului interes. Scopul lor principal era cel de a întări familia lui Irod înăbuşind, de dragul prieteniei cu romanii, orice năzuinţe naţionale evreieşti. Pentru a-şi atinge acest scop, ei îşi schimbară numele semite în nume greceşti, îşi însuşiră obiceiurile păgâne, mergeau în amfiteatre, acceptaseră simbolurile stăpânirii păgâne. Dacă fariseii au putut să se apropie fie şi pentru o singură clipă de asemenea oameni, a căror existenţă era în sine o jignire cruntă a celor mai scumpe prejudecăţi nutrite de către ei, asta ne dă posibilitatea de a înţelege mai exact cât de puternică era ura lor faţă de Iisus Hristos.

Irodienii se puteau apropria de Mântuitorul fără a fi bănuiţi de gânduri rele, pe când fariseii, care voiau neapărat să-L pună pe picior greşit, nu I s-au arătat personal, ci i-au trimis pe câţiva dintre ucenicii lor (v. Mt. 12, 16), meşteri la fel de mari în făţărnicie, care aveau misiunea să se aproprie de El sub masca simplităţii nevinovate a unor oameni care voiau să înveţe. Evident. Ei aveau în gând să-L înşele pe Hristos, făcându-L să creadă că între ei şi irodieni a izbucnit o dispută în faţa judecăţii înalte şi definitive a Marelui Proroc. L-au abordat cu prudenţă, respectuos. Învăţătorule, au zis ei cu seriozitate linguşitoare, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, fiindcă nu cauţi la faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu – ca şi cum L-ar fi invitat să le spună fără frică şi părtinire, confidenţial, care este părerea Lui personală, ca şi cum chiar ar fi vrut să ştie care este părerea Lui pentru a se călăuzi după ea în această problemă morală de însemnănate practică, şi ca şi cum ar fi fost absolut convinşi că numai El poate să dezlege îndoielile ce-i frământau. Îndărătul acestei linguşiri şerpeşti s-au arătat înă imediar colţii otrăviţi. „Aşadar, de vreme ce eşti atât de înţelept, atât de drept, atât de curajos, spune-ne: Se cuvine a da dajdie Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? Trebuie sau nu să plătim impozitul pe cap de locuitor, pe care toţi îl urăsc atât de mult, dar a cărui legitimitate este sprijinită de irodieni? Cine are dreptate, cei ce se simt împovăraţi de impozit şi îl refuză, ori irodienii, care il recunosc?”

După părerea fariseilor, Mântuitorul trebuia să răspundă ori „da”, ori „nu”. Aparent nu exista posibilitatea de a evita răspunsul la o problemă atât de clară, pusă de o manieră atât de prudentă, sinceră şi respectuoasă, şi oricare dintre răspunsuri Îl putea pune pe Domnul într-o primejdie serioasă. Dacă ar fi zis că darea e legiuită şi că trebuie plătită neapărat, bineînţeles că din partea irodienilor n-ar fi întâmpinat nici un fel de obiecţii, fiindcă şi ei erau de aceeaşi părere, dar un asemenea răspuns ar fi stârnit, fără îndoială, cârtire şi tulburare în rândul masei ascultătorilor Săi iudei. Romanii erau urâţi, stăpânirea lor era apăsătoare, plata dării amintea în chip neplăcut acest jug ruşinos, şi dacă necesitatea îl silea să facă asta, poporul se supunea strângând din dinţi, cu răutate ascunsă. A recunoaşte legitimitatea impozitului roman, a spune că el trebuie plătit, însemna a te împotrivi stării de spirit generale a întregului popor, care avea o atitudine duşmănoasă faţă de stăpânirea străină, însemna a jigni orgoliul lui naţional şi a lua partea duşmanilor politici ai Iudeei. Nici unul dintre conducătorii poporului evreu din vremea Mântuitorului nu ar fi îndrâznit să facă asta dacă punea vreun pic de preţ pe influenţa sa, căci un asemenea răspuns i-ar fi înmormântat o dată pentru totdeauna orice autoritate în ochii iudeilor. Puteau conta pe popularitate numai acei învăţători şi îndrumători care împărtăşeau acest simţământ al întregului popor de duşmănie faţă de romani.

Fără îndoială că pe asta contau şi fariseii punând întrebarea vicleană de mai sus. Ei erau convinşi, şi pe bună dreptate, că dacă Cel care era socotit Mesia va lua în chip vădit partea tiraniei păgâne şi o va consfinţi prin recunaşterea celei mai jignitoare poveri a ei, această hotărâre va nimici sau cel puţin va scădea imediat respectul pe care poporul îl simţea faţă de El, iar totodată şi înrâurirea învăţăturii Lui.

Pe de altă parte, dacă Domnul ar fi dat răspuns negativ, adică dacă ar fi declarat nelegitimă darea şi îndreptăţit refuzul de a o plăti, apărea altă primejdie, şi anume din partea irodienilor. În acest caz, ar fi fost învinuit că răzvrăteşte poporul împotriva stăpânirii, interzcând să fie îndeplinite obligaţiile către stat. De vreme ce mai târziu, la judecata lui Pilat, această învinuire a fost adusă împotriva lui Iisus Hristos absolut fără nici un temei, fără îndoială că într-un atare caz, având sub picioare un teren faptic ferm şi sprijinindu-se pe mărturiile multora, vrăjmaşii Mântuitorului, fără îndoială, L-ar fi înhăţat imediat şi, predându-L procuratorului roman ca pe un revoluţionar politic primejdios, s-ar fi străduit să obţină un deznodământ sângeros neîntârziat. Cunoscând caracterul lui Pilat şi atitudinea dură a puterii romane faţă de rebelii de orice fel, puteau fi siguri de reuşită.

Iată capcana în care fariseii se străduiau să-L atragă pe Mântuitorul punându-I această întrebare perfidă şi primejdioasă.

Dacă ucenicii Domnului au înţeles cât de primejdioasă era întrebarea, fără îndoială că au aşteptat răspunsul Învăţătorului lor cu sufletul la gură. Ce avea să spună? Cum avea să iasă din dificultate? În tăcerea încordată ce se lăsase, toate privirile erau aţintite către El.

El însă, cunoscând făţărnicia lor, le-a zis: „Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un dinar să-l văd.”

Puţin probabil că fariseii să fi avut la ei vreuna din detestatele monede romane cu simbolurile ei păgâne, însă nu era departe până în „curtea neamurilor”[1], unde putea fi obţinută de la schimbătorii de bani această monedă romană curentă. În timp ce poporul stătea în jur de mirare şi aşteptare, ei au venit şi I-au dat dinarul. Pe o parte a monedei erau bătute trufaşele trăsături ale împăratului Tiberiu, pe care se citea dispreţul răutăcios; pe cealaltă se vedea inscripţi: Pontifex Maximus.

Şi i-a întrebat Iisus: „Al cui e chipul acesta din înscrisul de pe el?” Iar ei I-au zis: „Al Cezarului.” Iar Iisus a zis: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu.”

Mântuitorul a răspuns simplu, clar şi pe înţeles la şireata întrebare a fariseilor. Acesta a fost un răspuns cu adevărat dumnezeiesc. În forma lui neobişnuit de simplă era cuprinsă o adâncă înţelepciune; prin el a fost formulat un principiu creştin fundamental, care lămureşte  tot marele domeniu al complicatelor şi încurcatelor relaţii din viaţa civilă. Acest răspuns nu numai că nu cuprindea nimic nelegitim, care ar fi putut da posibilitatea de a fundamenta vreo învinuire cât de măruntă în faţa judecăţii romane, nu numai că n-a ştirbit autoritatea Mântuitorului în ochii gloatei iudeilor, ci se poate crede că i-a satisfăcut pe toţi cei din jur, în pofida diferenţelor dintre convingerile şi vederile lor.

Irodienii puteau rămâne liniştiţi, înţelegând acest răspuns în sensul unei simple indicări a necesităţii de a îndeplini obligaţiile civile decretate de stăpânirea romană, ceea ce se potrivea total cu vederile lor.

Oamenii din gloată, care nu năzuiau să pătrundă în sensul lăuntric profund, ci se mulţumeau cu o înţelegere simplă şi superficială, puteau vedea aici o simplă recunoaştere a practicii existente a strângerii de dări. Într-adevăr, dările romane erau plătite în mondea romană, în dinari; ceea ce era al Cezarului era dat Cezarului. În schimb plata dărilor către Templu, pentru jertfe şi pentru celelalte necesităţi ale cultului, era făcută obligatoriu în vechea monedă iudaică, siclul sfânt: ceea ce era al lui Dumnezeu era dat lui Dumnezeu.

Puteau fi nemulţumiţi fariseii – nemulţumiţi de faptul că eşuase capcana lor şi că Mântuitorul nu fusese prins în cursele lor împletite cu şiretenie, dar în esenţă nu puteau obiecta nimic împotriva conţinutului răspunsului şi nici măcar nu puteau fi indignaţi de el, întrucât cuprindea simpla indicaţie a faptului că problema pusă fusese deja rezolvată în practică chiar de ei. Domnul dă o lecţie şi prin felul în care alege cuvintele răspunsului. Fariseii au întrebat: Se cuvine a da? El îi corectează şi spune, dacă e să traducem exact textul grecesc: înapoiaţi. Darea nu era un dar dat de bunăvoie, ci o obligaţie legală; nu era o jertfă voluntară, ci o necesitate politică, legată de calitatea de supus al Romei. Astfel, prin răspunsul Său, al cărei sens lăuntric era, fără îndoială, înţeles de farisei, Domnul le spunea acestora următoarele: „Făţarnicilor, de ce Mă întrebaţi pe Mine? Că doar această monedă este bătută de romani şi a ieşit din monetăria imperială. O primiţi? O folosiţi ca monedă curentă în plăţile voastre? Dar ştiţi foarte bine că a primi moneda împăratului înseamnă a recunoaşte stăpânirea lui. Prin urmare, acceptând dinarul ca monedă curentă recunoaşteţi pe faţă că Cezarul e suveranul vostru şi că sunteţi supuşii lui – dar de vreme ce vă recunoaşteţi supuşi ai Cezarului, este limpede că trebuie să îndepliniţi toate îndatoririle ce decurg din asta, inclusiv plata dărilor. Aşadar, acceptând dinarul roman aţi rezolvat deja singuri problema dărilor şi aţi fost de acord că trebuie să le plătiţi. Şi atunci, de ce Mă mai întrebaţi pe Mine?”

Nu era nimic de replicat. Fariseii tăceau, iar ascultătorii se mirau de El – se mirau de adâncul înţelepciunii cu care rezolvase problema pusă atât de făţarnic şi de viclean. Domnul nu S-a mărginit însă la atât. N-a vrut să le dea drumul povăţuindu-i doar cu o privire la chestiunea relativ lipsită de importanţă a dărilor. La cuvintele: Daţi Cezarului cele ale Cezarului El adaugă şi cuvintele, mai adânci şi pline de înţeles: iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu.

Adăugând cuvintele acestea, Mântuitorul iese deja cu mult din cadrul problemei particulare care-i fusese pusă şi atinge domeniul mare şi complicat al relaţiilor creştinului cu puterea civilă şi cu cea religioasă, stabilind regula generală a acestor relaţii.

Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Sensul general al acestor cuvinte e limpede. Fiecare creştin are îndatoriri de două feluri. Faţă de puterea de stat este dator să îndeplinească toate cerinţele şi hotărârile ei privitoare la rânduielile vieţii civile, cum ar fi plata impozitelor, îndeplinirea prestaţiilor legale către stat, supunerea faţă de legile statului şi aşa mai departe. Faţă de Dumnezeu are îndatoriri şi mai înalte: îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti, supunerea faţă de voia lui Dumnezeu în toate privinţele şi mai ales în ceea ce cere Dumnezeu de la om spre mântuirea sufletului acestuia. Este limpede că cele două categorii de îndatoriri diferă între ele atât prin originea, cât şi prin conţinutul lor. În răspunsul Său către farisei, Domnul face distincţie între ele. Trebuie neapărat ca şi noi să facem distincţie între aceste îndatoriri, ca să vedem limpede din ce domeniu – civil sau religios – face parte o cerinţă sau alta a vieţii. În caz contrar este uşor să ne încurcăm şi să nu găsim linia dreaptă de comportament creştin, mai ales în cazurile când aceste cerinţe, care vin din sfere diferite, se contrazic.

Sursa: „Evanghelia pentru omul modern”, Vol. I, Sfântul Vasile al Kineşmei-ului – Editura Sophia(p. 75-81)


[1] Una dintre părţile Templului, în care era permis accesul păgânilor şi unde se aflau schimbătorii de bani şi vânzătorii de animale

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s