„Avea ceva de Noe in el”

Constantin Noica:

Amintiri despre Mircea Vulcanescu

thumb_446_x_0_5090-98209-vulcanescuintinerete2[…] Era inima si temeiul in grupul ce-si spunea „generatia tanara”, desi se manifesta in public cel mai putin. Daca Mircea Eliade era socotit „seful” generatiei (dinainte de abdicarea ei de la pura cultura si pierderea in dezbinare politica), Mircea Vulcanescu era cel care o legitima in adanc, asa cum a facut-o in conferinta despre generatia tanara, tinuta ca purtator de cuvant al ei impreuna cu Mihail Manoilescu, omul politic matur si doritor poate s-o anexeze politic. Cand, putin dupa aceea, Paul Morand [1] a vizitat Bucurestii, despre care a si scris o carte, tanarul care avea sa-i faca o impresie deosebita, cum o scrie in cartea sa, era tocmai el. Cu totii l-am fi ales pe el sa ne reprezinte nu numai in fata generatiilor vechi sau a strainilor, dar si in fata oricarei instante si a Marelui Strain. Gandindu-ma ca l-as alege pe Goethe sa ne reprezinte, ca un Noe al timpurilor mai noi, inaintea bunului Dumnezeu, avea sa-mi treaca prin minte si chipul lui Mircea Vulcanescu. Avea ceva de Noe in el. Ar fi stiut sa umple cum trebuie o arca. […]

Am fost uluit sa vad ca un om ca el, care ar fi putut face orice in cultura superioara angajata (Gusti si l-ar fi dorit succesor la catedra, asa cum ne-a spus-o singur, mai tarziu) sau in cultura superioara libera, se lasa prins de administrativ si slujea, in sectorul acela economic atat de absorbant, de o parte, si de orb pe de alta fata de tot ce este cultura gratuita. Cred ca nu si-a dat doctoratul in filozofie, multumindu-se cu cel in drept si economie, tocmai spre a nu fi ispitit sa tradeze administrativul. Ma intrebam iarasi daca n-o face din slabiciune; caci asa cum este mai usor sa desavarsesti gandul altuia decat sa ti-l trezesti si hranesti pe al tau, putea fi un fel de angajare pe linia de mai mica rezistenta si aceasta de-a sluji, in loc de a te inventa si a inventa.

Dar Mircea Vulcanescu stia sa prezinte cu atat mai cuceritor lucrurile cu cat ele il dezminteau pe el in primul rand. Eram vreo 10 tineri intr-o dupa-amiaza la el, in Popa Soare, si discutam ce anume trebuie sa facem. Cultura, spuneau Mircea Eliade, Dan Botta si cu mine. Toti ceilalti, intre care imi amintesc de Georgescu-Roegen, Pichi Pogoneanu, Costel Enescu si altii care cedasera de pe atunci administrativului, unii poate pentru ca nu-si simteau o chemare culturala, sustineau ca trebuie sa dam tarii o buna patura de functionari superiori. Cand il ascultam pe Mircea Vulcanescu sustinand aceasta, mi-era aproape rusine ca intrasem adanc in ne-trebnicia culturala. Mai tarziu, pe cand ajunsese (doar) subsecretar la Finante, avea sa ne spuna fara prefacuta smerenie: „Bunicul meu a fost agent fiscal la tara, tatal meu a ajuns secretar general la Finante, eu am urcat pana la treapta de subsecretar de stat”. Crestere lenta. […]

Pana in ceasul cand aveam sa inteleg natura exceptionala a dezordinii sale, vedeam ca trec anii si el nu intra in ordine pe masura sa adevarata. Facea desigur, la Oficiul de studii al Ministerului Economiei, rapoarte „geniale”, pe care insa ma intreb daca oamenii le luau in serios macar cat presedintele Masaryk [2]; aveam din cand in cand ecouri de la neobisnuitul seminar de etica pe care-l tinea, ca modest asistent, pe langa catedra lui Gusti; ne urmarea si ne judeca prieteneste pe toti (romanele lui Eliade, poeziile lui Dan Botta, traducerile mele filozofice, unde-mi gasea nu numai greseli, dar si intorsaturi „franceze” de vorbire); era o mare prezenta printre noi, dar undeva si o dureroasa absenta, sau mai degraba o evaziune. Si totusi, ce impresionant devenea, asimila, se maturiza in toate, netradand nimic din saracirea treptata a celor ce traiesc din reusitele timpurii. Cu exceptia creatiei, totul sporea in fiinta sa spirituala. Merita sa traiesti ca sa fii Eckermann-ul [3] unui om ca acesta. Cand l-am regasit pe Nae, dupa intoarcerea lui din recluziune, si mergeam lunile seara la el la cina, cu Mircea Eliade, parintele Alecu Popescu, Costica Floru si Virgil Bogdan, discutia era purtata de Mircea Vulcanescu, iar noi toti, inclusiv profesorul, mai stins acum, eram figuranti fericiti. […]

In anii ce au urmat, care erau si anii razboiului, mi-a fost dat sa ma apropii cu adevarat de el. Facusem, sub patronajul sau o asociatie filozofica la care se tineau zi de zi seminarii sau lectii de greaca, si simteam ca el sufera sa stea in minister, in loc sa discute la nesfarsit cu noi. In cele doua numere din „Izvoare de filozofie”, anuarul asociatiei, el era cel care dadea, alaturi de postumele lui Nae, contributia originala. A publicat in primul numar studiul despre augustinism si tomism, Doua tipuri de filozofie medievala (datat plin de fantezie: 1927-1942), din care desprindeam cu interes cat spirit scolastic bun era in omul acesta al marii dezordini; apoi, in al doilea volum, a publicat admirabilul studiu-conferinta  Dimensiunea romaneasca a existentei, fara lectia caruia, poate n-as fi scris niciodata Rostirea romaneasca.

Incepeam sa editam cursurile lui Nae, iar in timp ce eu ma grabeam sa le public pe toate 14 asa cum erau, el ne retinea, pe C. Floru si pe mine, in lungi sedinte serale, cantarind fiecare cuvant al celor patru cursuri ce aveau sa fie editate. Nu pot uita bucuria cu care ne-a dovedit intr-o sedinta, pe la orele 2 noaptea, ca in loc de „lumii” trebuie sa fi fost in lectie „luminii”. Meritau oare cursurile – tinute liber, nerevazute niciodata si editate in general atat de corect de D.C. Amzar – o atenta filologie de text? Mircea Vulcanescu nu-si punea problema: daca faceam un lucru, trebuia sa-l facem bine, chiar daca risca sa ramana incomplet, cum a si ramas. Eram ca teologii din Bizant in preajma caderii, dar fervoarea si acuratetea lui ne faceau sa uitam ca suntem sub vremi.

La capatul lui ’42, cand incepea sa fie limpede totul pe linie istorica, ne-a comunicat ca i-au ramas in buget 6 milioane de lei disponibili si ca se gandeste sa propuna infiintarea unui Institut de cercetari filozofice [4]. Era exact ce visasem pentru cultura noastra si pentru cativa dintre noi, rebeli „scolii”. Dar in clipa aceea ne-a aparut drept ceea ce era: un pas de dans.

Intre timp istoria se rostogolea mai departe si el comenta evenimentele cu un ochi rece, de expert al razboiului. Spre sfarsitul acestuia ne-a transmis ca Ica Antonescu vrea sa depuna bani in Elvetia pentru a salva vreo 200 de intelectuali tineri. „Eu  nu voi pleca”, a adaugat. Cum era sa plecam noi? Si cum era sa plecam fara el? Dar el avea ceva de facut in continuare, in timp ce in noi totul incepea sa fie suspendat. El avea de aparat ce mai putea fi aparat. „Am salvat de la nemti doua vagoane de aur” mi-a spus intr-o zi cand schimbarea  nu se produsese inca. Fireste ca pe urma au luat rusii cele doua vagoane. Dar el isi facuse datoria.

Cateva luni dupa aceea, cand stia bine ca este amenintat ca fost si actual demnitar, a inceput sa ne cheme la Directia Vamilor, unde revenise, spre a discuta Hegel. Nu putea fi vorba de discutie, caci el facea alergie la tot ce este „fluiditate” hegeliana. Dragomir spunea un lucru despre hegelianism, el aducea in replica cinci contraargumente. Din nou „teologizam”, si era admirabil. Dar era perfect lucid in ce priveste situatia sa si a altora, iar intr-o zi, dupa o discutie, sa spunem, cu privire la ierarhiile ingeresti in opozitie cu dialectica hegeliana, ne-a dus intr-o odaie alaturata, a ridicat capacul unui cufar plin cu dosare si ne-a spus: „aci sunt toate piesele justificative pentru cuvantul meu de aparare in procesul ce mi se va face”.

Avea sa-l rosteasca, si el exista. L-am citit candva si am simtit ca admirabila aparare pe care, facandu-si-o sie, o facea de fapt tarii, in rezistenta fata de impactul german, era in gol. O stia si el. Candva imi povestise despre podul facut de nemti peste Siret, intr-un punct unde batranii locului le spuneau ca va fi luat de ape. Nemtii l-au facut, si a fost luat de ape. Dar ei credeau ca podul lor va tine, pe cand Mircea Vulcanescu nu spera nimic, in clipa aceea. Trebuia facut un pod, o arca. Trebuiau facute bine.

*

Am cautat indelung, dupa ani, in lazile ramase la ai sai, pline cum erau de lucrari schitate, note, proiecte, traduceri, toate bine clasate. Speram noi prea mult de la el? Nimic din ce a ramas nu-i da masura. Chiar daca genialitatea lui nu era activa, ci reactiva, cum o simtisem de la inceput, ar fi trebuit sa fie „altceva” acolo in lazi. Dar mi se pare, acum, ca nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci vointa de creatie.

N-a fost in ordine. Nimeni nu este in ordine, dar cativa uita de aceasta – si creeaza. El n-a uitat. N-a fost in ordine, ca acei Parinti ai Bisericii sub magia carora il intalnisem prima data, singurii ganditori liberi sa spuna orice si sa vorbeasca despre scandalul lumii. Vedea cu ei dezordinea inimii, a gandului si poate, in unele cazuri, a firii insesi, in numele unei ordini de nedescris si de nerostit. In acest sens a fost teolog, dincolo de tot ce a putut face in viata; dar cuvantarile teologului s-au ingropat in inima sa.

[1979]

Publicat in „Orizont”, an II, nr. 1 (1 190), 6 Ianuarie 1990, p. 6-7

Sursa: Ultimul cuvant – Mircea Vulcanescu (Pag. 170) Editura Humanitas 1992

[1] Paul Morand – (1888 – 1976) scriitor francez, ambasador al regimului francez Vichy

[2] Tomáš Garrigue Masaryk – primul presedinte al Cehoslovaciei

[3] Johan Peter Eckermann – poet si autor german cunoscut pentru opera „Conversatii cu Goethe”

[4] Mircea Vulcănescu a deținut funcția de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 – 23 august 1944

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s