Sfântul Marcu mustră pe latini

sf-marcu-evghenicul-la-sinodul-de-la-ferrara-florentaÎn cursul celei de-a patra şedinţe din 1438, Sf. Marcu s’a adresat Papei şi cardinalilor săi, arhiepiscopilor. Preotul rus Simeon din Suzdal scrie că Marcu, cu „dulce glas”, a spus: „Auziţi, preacinstite Papă al Romei, şi voi, învăţători ai latinilor, cum voi înşivă vorbiţi şi numiţi această adunare al ‚Optulea Sinod’! Făcând  astfel, faceţi vorbire de Sinodul cel Întâi… Voi număraţi sinodul vostru ca fiind al Optulea, însă tăgăduiţi celelalte Şapte Sinoade (Ecumenice). Voi nu îi socotiţi pe Patriarhi ca fraţi ai voştri şi aţi aşezat Biserica Ortodoxă în urma Bisericii Latine.” Aceste cuvinte l-au mâniat mult pe Papa Eugenie şi au stârnit nu puţină tulburare între cardinalii şi episcopii latini.

Dreptslăvitorul Mitropolit al Efesului a urmat netulburat: „O, latinilor, câţi ani veţi mai rămâne în puterea diavolilor, învăţând răul? Cât oare veţi mai vorbi despre cele Şapte Sinoade, tăgăduindu-le însă hotărârile, aşa cum au fost ele înfăţişate de către sfinţii Papi şi sfinţii Părinţi, care au poruncit nouă, creştinilor ortodocşi, să urmăm şi să păstrăm cele Şapte Sfinte Sinoade? Cel dintâi a fost Papa Silvestru I, care a sprijinit Întâiul Sinod Ecumenic (Nikea, 325) şi hotărârile lui, Papa Adrian I şi-a dat întregul sprijin celui de-al Şaptelea Sinod (Nikea, 783), trimiţând la el nu numai doi reprezentanţi, ci şi un tratat dogmatic”. (…)

„Cum deci este cu putinţă acuma, o, Papă Eugenie, ca nu numai să adaugi ceva, ci şi să tăgăduieşti cele Şapte Sinoade? Tu numeşti acest sinod ‚al optulea’, iar pe tine te numeşti ‚întâiul’, fără a numi sau pomeni pe Sfinţii Părinţi.”

Cu adevărul acestor cuvinte răsunându-le în urechi, Papa, cardinalii, italienii, francezii, milanezii, germanii, ungurii, cehii, polonezii şi ceilalţi au părăsit adunarea, lăsând în urmă numai pe grecii ortodocsi.

„Eu,” scrie Preotul Simeon, „am rămas uimit de această întâmplare. Când l-am văzut pe Mitropolitul Dorothei plângând şi râzând totodată, l-am întrebat: ‚Înalt-preasfinţite, pentru ce plângi şi râzi?’ El a răspuns: ‚O, Simeoane, de ai fi văzut şi auzit ceea ce a spus preacinstitul Marcu, Mitropolitul Efesului, către Papa şi către toţi latinii, şi tu ai fi râs şi plâns. Aşa cum vezi, sfântul Marcu al Efesului este deopotrivă cu Marele Vasile şi cu Grigorie Theologul. Poţi să vezi şi tu că latinii nu mai cutează să grăiască împotriva sfântului Marcu. Papa a plecat, luându-şi cu el şi cuvintele; adică si-au luat cărţile cu ei’.” Nu după multă vreme au plecat din încăperea sinodului şi slujitorii latini ce fuseseră daţi grecilor.

Însă Împăratul Ioan avea de spus câteva cuvinte. El s-a adresat Mitropolitului Efesului, zicând: „Părintele meu, precinstite învăţătorule, pentru ce grăieşti aşa de aspru către Papa şi către cardinali, făcându-i pe toţi să plece? Eu, părinte, nu pentru aceasta am venit. Dacă ai fi vorbit în chip smerit, fără ură, nimenea dintre noi nu te-ar fi învinuit.” Deşi Împăratul il învinuia pe Marcu că vorbise cu ură, acest lucru nu era defel adevărat. Marcu a rostit adevărul cu îndrăzneală şi sfântă durere, după ce fusese martor al egoismului şi dispreţului arătat de latini. Apoi Împăratul a recunoscut că dorea unirea doar spre a alcătui o alianţă militară cu Papa.

Marcu s’a adresat apoi atât Împăratului cât şi Patriarhului, zicând: „Auziţi, sfinte avtocrator şi domn Ioan, şi sfinte Patriarh Iosif, (…) şi aduceţi-vă aminte cuvintele rostite vouă în Constantinopol. Vorbeaţi despre felul cum Papa a trimis la voi ca să discutaţi despre reîntoarcerea creştinilor la vechea lor unire, ca Biserica şi creştinii să fie una, precum creştinii din primele veacuri. Aduceţi-vă aminte cum v’aţi învoit cu aceste cuvinte. Acum deci, o, Împoărate şi Patriarhe Iosif, luaţi seama la ceea ce a fost spus acum de către Papa: el vorbeşte de un al optulea sinod, dar niciodată nu pomeneşte de cele Şapte Sinoade a toată lumea de mai nainte. El se numeşte pe sine cel dintâi şi numeşte sinodul al său. Cât despre tine, Împărate, el nu pomeneşte niciodată; pe Patriarhi el nu-i numeşte fraţi. Numeşte întâi pe latini, iar nu pe creştinii ortodocşi…”

Atât Împăratul cât şi Patriarhul au rămas tăcuţi iar apoi au plecat spre odăile lor.

Curând după aceea, spre a se pune bine cu grecii, Papa a acordat o mare sumă de bani Împăratului, Patriarhului şi episcopilor. Însă Marcu i-a mustrat pe toţi fiindcă au fost „cumpăraţi” de către Papa.

Sf. Marcu a dorit întotdeauna pacea şi dragostea. La a zecea şedinţă, la 18 Noiembrie, 1428, el a vorbit despre aceasta, zicând: „Noi, nu am venit aici să ne împotrivim unii altora, nici ca să ne arătăm iscusiţi în a grăi împotrivă. Am venit doar ca să vorbim despre unire, cu pace şi cu dragoste, până când vom fi descoperit adevărul”.

Din nefericire, latinii nu avea acelaşi duh al păcii şi dragostei. Cel dintâi vorbitor al lor, Cardinalul Cesarini, spunea că se va împotrivi la orice cuvânt al Mitropolitului Marcu Evghenicul al Efesului.

În toamna lui 1438 se ţinuseră treisprezece şedinţe, fără a aduce vreun rezultat concret. La 8 Decembrie, 1438, Mitropolitul Marcu însulft de Duhul Sfânt, a reîntărit poziţia ortodoxă. „Eu nu recunosc şi nu primesc aceste mărturii ale Părinţilor şi dascălilor apuseni ce vorbesc despre purcederea Duhului Sfânt de la Fiul, căci bănuiesc că sânt măsluite. În cele ce ţin de Credinţa Ortodoxă nu poate fi vorba de pogorământ… Nu îi primiţi în părtăşie cu voi, atâta vreme cât rămân în această înnoire.”

Cuvintele rostite de Sf. Marcu la încheierea Sinodului de la Ferrara îl arată ca un om plin de dragostea lui Hristos. El a spus: „Vă rugăm cu stăruinţă, părinţilor, fraţilor, cinstiţi domni, aşa cum v’am rugat şi mai nainte, pentru mila milostivirii Domnului nostru Iisus Hristos: cei dintre noi care au dragoste, fie că sânt netrebnici, ticăloşi, păcătoşi şi fără nădejde, să se întoarcă în bună înţeleger cu noi şi cu Sfinţii Părinţi pe care i-am avut atunci când Răsăritul şi Apusul erau una, când nu era schismă şi ne socoteam unii pe alţii fraţi. Să cinstim pe Părinţii noştri de obşte şi să le cinstim hotărârile şi să ne temem de înfricoşările lor; să păstrăm predaniile. Fie ca toţi împreună, cu aceeşi Credinţă, înţelegere şi bunăvoire, cu un cuget şi o inimă să slăvim precinstitul şi de mare cuviinţă nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.”

Ca răspuns la cuvintele de încheiere ale lui Marcu, Cardinalul Cesarini a dat un răspuns la a patrusprezecea şedinţă şi ultima, la 13 Decembrie, 1438. Cuvintele sale erau pline de patimă şi mânie, încheind şedinţele de la Ferrara cu aceste cuvinte de neuitat către Marcu al Efesului: „Dacă tu aduci zece argumente, eu sânt gata să le pun împotrivă zece mii.”

Noi teme de discuţie

După două luni, grecii, cuprinşi de lehamite şi lipsiţi de hrană şi de cele trebuincioase, voiau să plece acasă, însă nu aveau mijloacele necesare călătoriei, iar Papa refuza să le plătească lefurile. Latinii sperau să urmeze o cercetare a dogmei lor despre purcederea Duhului Sfânt. Ei l-au atras de partea lor pe Împăratul care încă nădăjduia să-şi asigure ajutorul latinilor pentru fărâmiţata lui ţară. Împăratul avea greaua sarcină a-i îndupleca pe episcopii săi să continue discuţiile.

Episcopii greci socoteau că adăugirea latină la Crez nu poate fi apărată şi că ea trebuie scoasă, mai nainte de a cerceta dogma însăşi. Atunci Mitropolitul Vissarion al Nikeii a spus: „De ce să nu discutăm cu latinii asupra dogmei însăşi? Le putem spune încă multe lucruri frumoase.” Aceasta era de fapt simţământul lui Vissarion de la începutul sinodului. Însă episcopii greci credeau sincer că latinii vor respinge argumentele lor, întemeindu-se pe autoritatea papală şi zicând tot ce vor dori.

Împăratul Ioan, punând la socoteală doar ajutorul făgăduit lui de latini, încerca să-i îmbărbăteze. Deşi era împotriva unei cercetări amănunţite a dogmei despre purcedere, acum pretindea că acesta a fost „însuşi ţelul venirii noastre în Italia”. El spunea că subiectul acesta trebuie discutat cu latinii. După o discuţie aprinsă cu episcopii, dar pe un ton de rugăminte, a reuşit să obţină o majoritate de voturi. Atunci Sfântul Marcu a cedat, zicând: „Dacă socotiţi că este bine să mutăm discuţia asupra dogmei însăşi, mă voi învoi, dacă aşa doresc şi ceilalţi.”

Sursa: “Stâlpii ortodoxiei. Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Marcu Egumenul, Sfântul Grigorie Palama”

Editura Egumeniţa

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s