Dumnezeu există, chiar și pentru cei care nu cred că există!

 

icoana-tuturor-sfintilor.jpg

Nu există om pe această lume care să nu aibă o părere cu privire la Dumnezeu. Unii cred că există, alții cred că nu există iar pe alții nu-i interesează; procentul celor din urmă fiind infim. Până și cel care nu crede în Dumnezeu este dispus să-și sacrifice o mare parte din timpul vieții sale cu scopul de a arăta celorlalți cum nu crede el în existența a ceva ce pentru el nu există.  Dar pentru el în aceeași măsură nu există, poate, nici Harap-Alb. Atunci de ce acesta nu investește efort în a arăta non-existența lui Harap-Alb în aceeași măsură în care investește efort în a arăta că Dumnezeu nu există? Nu este oare această luptă cu Dumnezeu, însăși recunoașterea existenței Lui Dumnezeu? Nu te poți lupta cu ceva ce nu există, decât atunci cand mintea își iese din starea ei de normalitate.

„A-l cunoaște pe Dumnezeu este începutul înțelepciunii, iar a nu-l cunoaște este începutul nebuniei”

(Sfântul Ioan Gură de Aur 2005)

 Înainte însă de a porni într-o argumentație cu privire la existența sau non-existența Lui Dumnezeu, voi expune definiția cuvântului Dumnezeu. Dumnezeu, spune Dicționarul Explicativ al Limbii Române, este Ființă supranaturală, considerată în credințele religioase drept creatoare a lumii. În această definiție intră 4 concepte: ființa, supranaturalul, credința și creația. Conceptul de ființă arăta ideea asemănării între noi oamenii și Dumnezeu. Supranaturalul indică nemărginirea Lui Dumnezeu care nu poate încăpea în mintea mărginită a omului. Credința reprezintă recunoașterea de către om a existenței Lui Dumnezeu. Iar creația suntem noi oamenii împreună cu tot Universul văzut și nevăzut.

Argumentele ce vor fi prezentate în această lucrare se bazează pe cunoștințe din fiziologie, din matematică, din fizică, din medicină, din logică și din teologie.

Să le luăm pe rând.

Ființa viețuitoare, așa cum o definește Nicolae Paulescu (1944) posedă un anumit număr de caractere fundamentale care nu se întâlnesc la obiectele neviețuitoare sau brute.

nicolae paulescuAceste caractere vitale sunt:

  1. Un corp, o formă, o organizație, o evoluție, o reproducție; într-un cuvânt o morfologie particulară;
  2. Fenomene de nutriție și de relație; într-un cuvânt, o fenomenologie sau fiziologie particulară.

La ființele multicelulare, organizația diferențiază celulele embrionului și formează organe care nu vor funcționa decât mai târziu.

Astfel, pentru a lua doar câteva exemple din multele posibile: glandele digestive, ca ficatul şi pancreasul, ale căror celule se diferenţiează chiar din primele zile ale vieţii embrionare, nu vor funcţiona decât mai târziu, după naştere; celulele corneei şi ale cristalinului devin transparente în timpul vieţii intrauterine, pentru ca abia mai târziu, după naştere să lase să treacă razele luminoase, care vor trebui să cadă pe retină; organele genitale, ale căror celule se formează chiar de la începutul perioadei fetale, nu vor îndeplini rolul lor decât foarte târziu, în perioada pubertăţii, iar glandele mamare, ale căror celule sunt diferenţiate tot înainte de naştere, nu vor intra în funcţiune decât în urma unei sarcini.

Şi ceea ce am spus despre aceste câteva feluri de celule şi organe se aplică, fără excepţie, la toate celulele şi la toate organele fiinţei vieţuitoare.

Vă mai rog să notaţi că această organizare, atât de minunată prin complexitatea şi mai ales prin finalitatea ei, se îndeplineşte fără ştirea fiinţei vieţuitoare. La om, şi cu atât mai vârtos la animale şi la toate celelalte fiinţe vieţuitoare, nici mama, nici fătul, de exemplu, nu au cunoştinţe de actele organizării, care totuşi se realizează cu o perfecţiune şi cu o precizie de neînchipuit.

Şi dacă actele organizării sunt inconştiente, afortiori, scopul lor trebuie să fie ignorat de fiinţa vieţuitoare care le execută.

Organizarea – cu atributele sale esenţiale de finalitate şi inconştienţă – se observă la toate fiinţele vieţuitoare şi numai la acestea. Ea constituie un important caracter distinctiv al acestor fiinţe.[1]

(Dr. N. C. Paulescu 1944)

Așadar, finalitatea existentă în ființele vii indică un plan, o logică, un fir cauzal, o cauză unică. Știința ne demonstrează că oricărui efect îi corespunde o cauză. Iar fiecare cauză este la rândul ei rezultatul-efectul unei alte cauze. Acest fir cauzal nu poate continua la infinit. El trebuie să aibă o cauză primordială lipsită de o ante-cauză.Iar această cauză primordială este Dumnezeu.

Supranaturalul, pare a fi mai presus de forțele și legile naturii sau în contradicție cu acestea. Matematica ne oferă însă un suport riguros științific pentru a cuprinde și a întelege caracteristicile legăturilor dintre natural și supranatural, dintre creație/om și Dumnezeu.

ignatie-briancianinovAstfel avem la îndemână cunoscuta teorie matematică despre infinit de care ne folosim adesea pentru a lămuri cât se poate de corect și de exact legăturile dintre făpturi și Făcător. Nici o știință, afară de matematică, nu e în stare să dea o atare explicație. Matematica, numai ea, dovedind că infinitul este de neajuns, pune în relațiile corecte cu el toate numerele, adică toate felurile făpturilor. Universul este număr, și toate părțile lui alcătuitoare sunt numere. Cel neinițiat în tainele matematicii nu poate nicidecum să încapă ideea că toate numerele, oricât de diferite între ele, sunt absolut egale față de infinit. Pricina acestei egalități este foarte simplă și limpede: ea constă în infinita – prin urmare mereu egala – deosebire dintre infinit și orice număr. Prin mijlocirea concluziilor incontestabile ale matematicii devine evident următorul lucru: concepția despre număr este o concepție relativă, nu esențială. Acest concept, alcătuind un bun firesc al mărginitelor făpturilor înțelegătoare, alcătuind o urmare inevitabilă a impresiilor sub a căror înrâurire intră făpturile odată cu intrarea întru ființa, nu poate fi nicidecum un bun al Ființei infinite. Cuprinzând toate numerele, infinitul rămâne totodată mai presus de orice număr în virtutea desăvârșirii ce nu cunoaște neajuns în vreo privință și nu poate fi supusă neajunsului. În virtutea acestei însușiri, infinitul, cuprinzând toate impresiile, rămâne mai presus de orice impresie; altminteri, el ar fi supus schimbărilor, lucru propriu numerelor, însă impropriu infinitului.

Iar dacă numărul nu are însemnătate esențială, e pe deplin firesc ca lumea să fie făcută din nimic prin acțiunea infinitului, singurul care are însemnătate esențială. Este firesc ca acțiunea infinitului să fie mai presus de înțelegerea omenească. Iată adevărurile incontestabile câștigate pentru mintea omenească de matematică: zeroul ei, ce reprezintă ideea de inexistent, se transformă în număr atunci când acționează infinitul asupra lui. În ajutorul matematicii vin și științele naturale, cu care ea se află în aceeași relație ca sufletul cu trupul. Fără matematică ele nu pot exista; ele se constuiesc și se sprijină pe matematică ca trupul pe schelet. În toată natura domnește calculul matematic cel mai strict. Ce ne descoperă științele naturale? Ne descoperă că materia, în mijlocul căreia ne învârtim, pe care o vedem și o pipăim în mod diferit și prin atingeri și prin auz, și prin gust, și prin miros – această materie nu numai că nu este înțeleasă de către noi. Și nu numai atât! Ea nici nu poate fi înțeleasă de către noi. În sensul exact al cuvântului nu există ființe în natură: în ea sunt numai fenomene. Acestei legi îi sunt supuse și numerele: nu există număr care să nu poată fi schimbat prin adăugare la el sau prin scădere din el; nu există număr care să nu se poată transforma în zero. Orice număr este un fenomen. Doar infinitul rămâne mereu neschimbat: el nu se schimbă nici prin adăugiri la el, nici prin scăderi din el. Doar infinitul cuprinde în sine întreaga viață; doar el este ființa în adevăratul înțeles al cuvântului. Iar dacă așa stau lucrurile, facerea lumii de către Dumnezeu este necesitate matematica și adevăr matematic. Pe cât este de neîndoielnic acest adevăr, pe atât este de neîndoielnic și adevărul că lucrul Minții nemărginite nu poate fi atins, judecat și verificat de mintea omenească mărginită. Dimpreună cu știința, și Dumnezeiasca Scriptură descoperă oamenilor cel dintâi adevăr; în virtutea celui de-al doilea adevăr, rațiunea omenească n-are nici dreptul, nici putința de a respinge acea relatare despre zidirea lumii pe care o citim în cartea Facerii. Și acesta este un lucru confirmat de știință. Din cer ne tună Apostolul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu: Întru început a fost Cuvântul, și Cuvântul era către Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul. Matematica răspunde de pe pământ: „Adevăr, Adevăr preasfânt! Altfel nu poate fi. Este o proprietate a infinitului: el, numai el, trăiește în sine prin sine. El este de la sine viu. Acțiunile lui asupra numerelor, oricât ar fi acestea de uriașe, nu au și nu pot avea nici o înrâurire asupra modului de existență al infinitului, care e despărțit de toate făpturile printr-o nesfârșită deosebire, care există între făpturi fiind cu totul independent de făpturi și neamestecat cu ele. Nu este nici o asemănare între cele două moduri de existență”. Iarăși tună Cuvântătorul de Dumnezeu: Toate printr-Însul s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut dintre cele ce s-au făcut. Și iar răspunde matematica: „Adevăr, Adevăr preasfânt! Fenomenele, ca și numerele, trebuie să aibă o sursă, o sursă inepuizabilă – și această sursă e infinită, e Dumnezeu!” Pre Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, continuă să trâmbițeze omenirii Vestitorul Ceresc, și iarăși, ieșindu-i în întâmpinare, răspunde matematica: „Adevăr, Adevăr preasfânt! Potrivit infinitei deosebiri cu care se deosebește infinitul de orice număr, nici o ființă finită, oricât ar fi de elevată ea, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu nici cu vederea trupească, nici cu pătrunderea minții!” Dumnezeu rămâne întru lumina neapropiată în toate privințele, a zis Apostolul. Dumnezeu a vestit despre Sine în Evanghelie: Eu sunt Viața. Această Viață este atât de atotputernică încât a dat ființare tuturor făpturilor, care ființează cu ființare împrumutată de la Viața-în-sine, încât înapoiază viața acelor făpturi ce își pierd viața prin moarte. Viața cea infinită nu poate să nu fie atotputernică. În acord cu știința pozitivă, Sfânta Biserică mărturisește că sufletele omenești și Îngerii sunt fără de moarte nu din fire, ci prin harul lui Dumnezeu. Ce judecată adevărată! Ea a fost făcută atunci când matematica era mută în această privință. Trebuie neapărat să ne însușim ideea infinitei deosebiri care există, atât prin natura cât și prin proprietăți, între infinit și numere, și când emitem judecăți despre Dumnezeu să avem totdeauna în vedere această deosebire, să o știm cu exactitate, ca să nu fim atrași în judecăți care întrec puterea noastră de înțelegere și ca atare sunt în mod necesar incorecte. Altfel, vom da aiurarea noastră drept adevăr, spre proprie pierzanie și spre pierzania omenirii. Visătorii au devenit atei, în timp ce oamenii care au studiat în profunzime matematica au recunoscut întotdeauna nu numai existența Lui Dumnezeu, ci și creștinismul, deși n-au cunoscut creștinismul așa cum trebuie. Așa au fost Newton și alții.

Ar fi de dorit ca unul dintre creștinii ortodocși, după ce va fi studiat științele pozitive, să studieze apoi temeinic ascetica Bisericii Ortodoxe și să dăruiască omenirii adevărata filosofie, întemeiată pe cunoștințe exacte, nu pe ipoteze arbitrare. Înțeleptul grec Platon interzicea oamenilor care n-au studiat în prealabil matematica să se ocupe cu filosofia. Corectă viziune! Fără o studiere prealabilă a matematicii și a celorlalte științe ce se întemeiază pe ea, precum și fără cunoștințe lucrătoare și lăuntrice despre creștinism nu este cu putință în vremea noastră să expui un sistem filosofic corect. Mulți, care se socot cunoscători într-ale filosofiei, dar nu sunt familiarizați cu matematica și cu științele naturale, întâlnind în scrierile materialiștilor visări și ipoteze arbitrare, nu le pot deosebi nicidecum de cunoștințele care sunt proprii științei, nu pot deloc să dea cuvenita replică aberațiilor unui visător, foarte ades sunt atrași de acele aberații în rătăcire, socotindu-le adevăr demonstrat. Doar logica se poate descurca fără matematică, însă și logica e în esența sa indisolubil legată de matematică și poate căpăta de la aceasta o deosebită exactitate și deplinătate. Ce este silogismul? Este o ecuație algebrică. Ce sunt proporțiile și progresiile? O înlănțuire logică de evenimente.[2]

(Sfântul Igantie Briancianiov 2008)

Iată așadar esența filosofiei. Ea nu trebuie să lucreze cu ipoteze arbitrare, fără suport în lumea reală. Filosofia trebuie să ofere un cadru etic si structural de studiu al realităților, așa cum matematica și științele exacte, în general, ne oferă un cadru științific, măsurabil și observabil.

Credința, așa cum am pomenit mai sus, reprezintă recunoașterea existenței Lui Dumnezeu. Nu avem nevoie să-l vedem față către față pe Dumnezeu pentru a crede în El. Deși au existat,există și vor mai fi, oameni, care prin credința și prin faptele lor au ajuns să-l vadă și să-l cunoască pe Dumnezeu.

Să considerăm un exemplu simplu. Mama mea mi-a povestit multe lucruri despre bunicii mei. Eu însă nu mi-am cunoscut niciodată bunicii din partea mamei, nu i-am văzut față către față. Înseamnă că ei nu au existat? Înseamnă că ei sunt o invenție a mamei  mele? Bineînțeles că nu! Eu cred că ei sunt bunicii mei și încă cred că prin ei am apărut și eu pe lume. Pe ce se bazează credința mea? Pe încrederea în spusele mamei mele pe care o pot vedea față către față. Pe mama mea o recunosc ca fiind o autoritate pentru mine și prin urmare am încredere în ea. Ea a cunoscut oameni la care momentan eu nu mai am acces. Prin ea eu cred că a existat bunica mea.

Așadar, dacă voi recunoaște Biserica Ortodoxă ca fiind o autoritate pentru mine prin urmare voi crede în Dumnezeu. De ce? Deoarece Dumnezeu s-a descoperit Bisericii, și membrilor ei, a cărei autoritate eu o recunosc. Iar dacă membrii Bisericii prin reprezentanții cei mai de seamă, care sunt Sfinții, îmi aduc mărturie despre existența lui Dumnezeu, cum oare să nu cred și eu în Dumnezeu?

Biserica recunoaște la rândul ei Adevărul din Sfânta Scriptură prin urmare cred și în Sfânta Scriptură care ne arată calea prin care și noi Îl putem cunoaște pe Dumnezeu. Adevărul poate fi experiat pe propria piele. Aici e paradoxul. Totodată am plecat de la a recunoaște autoritatea Bisericii Ortodoxe, am ajuns la credința că există Dumnezeu iar de la credință putem ajunge la certitudine prin experimentarea Adevărului din Sfânta Scriptură.

Nimic mai adevărat că Adevărul poate fi recunoscut cu o mai mare certitudine decât oricare experiment științific măsurabil și repetabil.

Sfântul Vasile al Kineșmei ne arată, în cartea sa Evanghelia pentru omul modern, că Adevărul din Sfânta Scriptură poate fi cunoscut prin metode științifice. Metoda cunoașterii în știintă este experimentul și observația (măsurătoarea). Paradoxal, în același fel – științific – se poate proceda și cu credința:

VA_659Dacă în voi se frământă îndoielile și vreți să știți sigur dacă învățătura evanghelică, ce cuprinde temeiurile credinței noastre, a fost dată de Dumnezeu, încercați să îndepliniți poruncile ei în viața voastră, să vă supuneți regulilor ei, să vă impregnați de duhul ei, și atunci vă veți convinge din proprie experiență că ea e de la Dumnezeu, că in ea se reflectă voia lui Dumnezeu, fiindcă veți simți imediat o absolută dreptate și o nesfârșită înțelepciune, care sunt inaccesibile omului. Veți întelege imediat că omul nu poate crea o asemenea cunoaștere nemărginită a celor mai fine meandre ale psihologiei omului și a legilor ei, care adeseori sunt ascunse în domeniul subconștientului, ca atotștiința și cunoașterea care transpar aproape din fiecare rând al Sfintei Scripturi.

Și, bineînțeles, nu prin raționamente, nu prin neroditoare construcții logice și dispute putem verifica Evanghelia, fiindcă ea este Cartea Vieții, nu un manual de filosofie și nu o problemă de aritmetică. Singura metodă exactă de verificare este aici experiența. Dacă vi se recomandă o anumită metodă de cultivare a ogorului, dacă vi se dă o rețetă de mâncare, dacă vi se prescrie un tratament, bineînțeles că puteți accepta aceste sfaturi pe încredere, dar ca să fiți convinși de corectitudinea lor trebuie neapărat să le îndepliniți în practică. Numai atunci puteți stabili cu certitudine dacă sunt corecte.

Pe de altă parte însă, odată ce verificarea experimentală a fost făcută și ea a dovedit fără putință de îndoială corectitudinea rețetelor sau sfaturilor date, orice raționament sau dispută ulterioară devine inutilă, fiindcă nici un fel de cuvinte, nici un fel de subterfugii ale rațiunii nu mai pot tăgădui faptul pe care omul l-a trăit chiar el. Întreg sinedriul evreilor nu l-a putut convinge pe cel născut orb, pe care Domnul îl vindecase, că Cel Care îl vindecase era om păcătos și că Dumnezeu nu Îl asculta. Profesorii din lumea întreagă n-ar putea clătina credința Apostolului Pavel în Hristos după minunata lui convertire.

Același lucru trebuie spus și cu  privire la credința noastră. Dacă vreți să vă convingeți de ea și s-o verificați, verificați-o prin experiență, trăiți potrivit Evangheliei. Evanghelia nu trebuie doar citită, ci și împlinită.[3]

(Sfântul Vasile al Kineșmei, 2013)

Aud de foarte multe ori următoarea întrebare: Dacă Dumnezeu există, de ce nu l-a văzut nimeni? Dar oare cine a văzut vreodată durerea? Cine a putut să prindă vântul? Cine a văzut electricitatea? Dar mintea? S-au făcut atâtea operații pe creier dar nimeni nu a găsit acolo mintea. Oare asta inseamnă că nu există? Oare asta înseamnă că durerea nu există? Cine are curajul să-i spună asta unui jucător de box profesionist? Oare vântul nu există? Cine are curajul să contrazică victimele uraganului Katrina din New Orleans? Oare electricitatea nu există? Cine îl poate convinge pe un fizician că electricitatea nu există?

Cuvintele marelui academician, doctor, chirurg si Sfânt Luca al Crimeei pe numele său de mirean Valentin Voino Iasenetki sunt mai mult decât concludente:

Sfantul Luca al Crimeei– Deseori, iubiți colegi, auziți aceste cuvinte: Inima mea este plină de dragoste, inima mea este plină de ură. Dar când deschideți inima nu găsiți nici una din acestea, numai mușchi și sânge. Sau deschideți craniul și nu vedeți în el nici minte, nici prostie. Așa și eu, nu L-am văzut pe Dumnezeu. Însă cred în Acesta. Prin credința în Dumnezeu viața noastră capătă sens, scop, sprijin. Sufletul este plin de o comoară neprețuită.[4]

(Sfântul Luca al Crimeei, 2009)

De ce oare, omul nu poate să-L cuprindă în mintea sa pe Dumnezeu? Așa cum am arătat mai sus, prin intermediul matematicii, un număr nu poate să-l cuprindă pe infinit; este imposibil. Voi povesti o mică anecdotă care ne poate edifica viziunea asupra acestui lucru:

Din viața Fericitului Augustin se povestește următoarea întâmplare:

– Imi propusesem să scriu o carte despre Dumnezeu, o carte bună, înțeleasă de toți. De dimineața m-am așezat la masă și am scris „Despre Dumnezeu”. M-am gândit apoi, multă vreme, cum aș putea să explic mai bine oamenilor pe Dumnezeu. Nu mi-a venit însă în minte nici o idee. Obosit de cugetarea încordată, am ieșit din casă, spre a mă odihni, pe malul mării. Pe malul mării, un copil făcuse o groapă în nisip, iar cu un vas el căra apa din mare și o vărsa în groapă.

Vazând aceasta, Fericitul Augustin, zise:

– Ce faci aici, copile?

– Uite, am făcut o groapă mică în nisip și acum vreau să vărs în ea toată apa din mare.

Fericitul Augustin, amuzându-se de copilaria aceluia, plecă mai departe, zicându-și:

– Cât de naivi sunt copiii. Cum poate crede acest copilaș că va putea muta, cu vasul lui, toată apa din mare în gropița făcuta de el. Mai apoi, venindu-i în minte întâmplarea, se gândi astfel: – Oare nu sunt și eu asemenea copilului? Nu vreau și eu, cu mintea mea slabă și „mică”, să cuprind și să fac pe alții să cuprindă întreaga ființă a lui Dumnezeu? Nu este cu putință celui mic să cuprindă ceea ce e infinit, ci trebuie să se supună și să caute a înțelege voia lui Dumnezeu și apoi să o aplice în viață.[5]

(Fericitul Augustin)

Creația este tot Universul împreună cu cununa ei, și anume: Omul. Oare când ne uităm la un ceas și îi vedem mecanismele fine arcurile, rotițele, finețea pieselor, ordinea exactă și precisă, și nu în ultimul rând scopul pentru care există ceasul: să indice ora exactă. Oare putem crede că ceasul s-a făcut singur? Oare un uragan care trece printr-un depozit de fiare vechi poate să asambleze un Ferrari? Este Ferrari-ul opera șansei? Dacă îi oferim timp de 1 milion de ani, sau poate 100 de milioane de ani sau chiar 5 miliarde de ani acelui uragan șansa să creeze un Ferrari, oare îl va crea? Oare nu există un creator al ceasului, un ceasornicar? Oare nu există un creator al Ferrari-ului, un inginer?

Cum de nu vedem atunci pe Creatorul Omului? Cum de nu Îl vedem pe Dumnezeu? Din pricina nebuniei noastre, din pricina alegerii noastre, a fiecăruia dintre noi, și a fiecăruia dintre strămoșii noștri de a respinge Cuvântul Adevărului propovăduit de Biserică.

Dacă mama mea este un om, dacă mama mamei mele este tot om, dacă strabunica mea a fost tot om, cum de stră-stră-stră… bunica este considerată de unii oameni de pseudo-știință a fi … o piatră, sau o supă primordială lipsită de viață! Am arătat la începutul lucrării, prin intermediul fiziologiei și a Dr. Nicolae Paulescu, cum se diferențiază ființa vie de neființă, de un obiect lipsit de viață. În același fel există o diferență de netrecut între viu și neviu, între om și piatră.

Iată o altă anecdotă care vorbește de la sine:

„Napoleon, împăratul Franței, era foarte înțelept și avea o experiență deosebită în arta militară, adică era foarte priceput în a găsi moduri de a-i birui pe vrăjmași. Era de asemenea un om credincios și evlavios. Avea însă un general care nu credea în Dumnezeu. Împăratul știa aceasta și de multe ori a încercat să-l facă să creadă, însă el totdeauna se împotrivea și nu credea. Într-o zi, mișcat de dragoste, împăratul i-a spus:

− Generale, mâine la prânz te invit la masă.

− Pe mine? a întrebat generalul.

− Pe tine. Vreau să te ospătez. Nu primești?

− Este o mare cinste, însă nu sunt vrednic.

− Eu îți fac cinstea de a veni.

A doua zi la prânz, înainte de a sosi generalul, împăratul a luat o sferă și a așezat-o pe masă. A venit generalul.

− Ia loc, i-a spus împăratul. Primul lucru pe care vreau să ți-l spun este că această sferă a crescut singură aici pe masă.

Generalul l-a privit oarecum nedumerit.

− Maiestate, glumiți.

− Nu, nu glumesc deloc, a răspuns Napoleon. Cred cu tărie că această sferă s-a făcut singură. Nu știu cum s-a făcut, în orice caz a crescut aici pe masă.

− Așa ceva este cu neputință, a spus generalul.

− Eu cred că este cu putință.

− Dar, Maiestate, mă luați drept nebun?

− Da, ești nebun. Dacă această sferă mică, care nu spune nimic, crezi că a făcut-o cineva, cum nu crezi că tot universul, care funcționează cu atâta precizie, a fost făcut de Dumnezeu? Funcționează de mii de ani fără cea mai mică abatere. Pentru că și cea mai mică abatere ar putea să ducă la distrugerea întregii lumi.

− M-ați convins, cred în existența lui Dumnezeu”.[6]

Dumnezeu există, chiar și pentru cei care nu cred că există!

Bibliografie:

  • Dicționarul explicativ al limbii române (1998), Ediția a II-a
  • Dr. N. C. Paulescu (1944), Fiziologie Filosofică – Noțiunile ”Suflet” și ”Dumnezeu” în Fiziologie – Dr. Nicolae. C. Paulescu
  • Sfântul Arhiepiscop Luca (2009) (Ed. Arhimantritul Nectarie Antonopoulos), Chirurgul fără de arginți. Editura Egumenița
  • Sfântul Iganite Briancianinov (2008), Cuvânt despre moarte. București ,Editura Σοφια
  • Sfântul Ioan Gură de Aur (2005), Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel [Omilia XX] – Editura Christiana
  • Sfântul Vasile al Kineșmei (2013), Evanghelia pentru omul modern. Vol 1. Bucuresti Editura Σοφια
  • Din viața Fericitului Augustin, [Online] Disponibil la: http://www.crestinortodox.ro/pilde/din-viata-fericitului-augustin-119557.html [Accesat 10 Decembrie 2013]
  • Milostenia duhovnicească, [Online] http://www.marturieathonita.ro/milostenia-duhovniceasca/ [Online]. [Accesat 14 Decembrie 2013]

[1] Lecţie ţinută la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în ziua de 14 Februarie 1905

Noțiunile ”Suflet” și ”Dumnezeu” în Fiziologie – Dr. Nicolae. C. Paulescu

[2] Cuvânt despre moarte – Sfântul Ignatie Briancianinov (Inginer)

[3] Sfântul Vasile al Kineșmei-ului (1875-1945) – ”Evanghelia pentru omul modern”

[4] Sfântul Luca al Crimeei (1877-1961) – Doctor Chirurg rus inventatorul anesteziei locale

Anunțuri

Un gând despre „Dumnezeu există, chiar și pentru cei care nu cred că există!

  1. Pingback: Răspuns către un ateu | Înțelepciunea Sfinților

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s