Sfinţenia Voievodului Neagoe Basarab

Domniţa Despina, sotia Sfântului Voievod Neagoe Basarab, povesteşte:

Când am intrat pentru prima dată în sala tronului, el a cerut boierilor să iasă afară, voind să rămânem o vreme singuri. M-am retras tăcută într-un ungher, ca să nu-i tulbur sufletul. Neagoe a căzut cu faţa la pământ înaintea icoanei Mântuitorului şi suspinând, şi-a revărsat durerea inimii într-un şuvoi nestăvilit de lacrimi: „O, Doamne al meu, Tu ştii că din pruncie întru Tine mi-am pus nădejdea şi pe Tine singur Te-am iubit, măcar că neîncetat am greşit înaintea feţei Tale. Iar acum, pentru păcatele mele, Tu, Doamne, ai pus asupră-mi o sarcină mai presus de puteri, dându-mi coroana şi scaunul ţării mele. Dar eu privesc înlăuntrul meu şi nu văd nici putere, nici întelepciune, nici pricepere, căci un cârmuitor de ţară trebuie sa fie un om curăţat de patimi, cu mintea luminată, ca să poată cârmui în chip drept şi bineplăcut Ţie… O, Doamne, Tu ştii că nici un bine nu sunt în stare să fac norodului şi ţării mele!”…

Mai târziu, mi-a povestit că pe când stătea aşa, fără putere, cu fruntea plecată la pământ, i s-a părut că a aţipit. Atunci l-a văzut pe Patriarhul Nifon ca şi când ar fi fost aievea, îmbrăcat în veşminte strălucitoare. Sfântul l-a prins de mână şi l-a ridicat de la pământ, binecuvântându-l de trei ori în semnul crucii. Sufletul i s-a umplut de har şi nădejde, iar apăsarea dinainte a pierit ca şi când n-ar fi fost. Atunci a suspinat adânc, mulţumind cu înţelegere lui Dumnezeu că nu l-a lăsat singur şi sărman pe acest pământ!
Vreme de câteva zile, domnul Neagoe a stat la sfat şi spovadă sub epitrahilul Părintelui Macarie. Apoi i-a chemat pe episcopi, pe părinţii arhimandriţi ai mănăstirilor şi pe marii dregători şi i-a ascultat pe fiecare cu răbdare şi luare-aminte, vorbind cu dânşii despre greutatea vremurilor si despre necazurile ţării. Au urmat negustorii, meşteşugarii şi ţăranii. Domnul a văzut că peste tot în ţară erau certuri, neînţelegeri, sărăcie şi lipsuri. A cumpănit îndelung toate câte le-a aflat, s-a rugat cu mare stăruniţă ca Dumnezeu să-l lumineze şi a strâns iar sfatul domnesc. Acum însă avea faţa luminată şi veselă, cuprinzând cu strălucirea ochilor pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă. A grăit cu dulceaţă, rar şi apăsat:
– Preasfinţiţi episcopi, sfinţiţi părinţi şi călugări, cinstiţii mei jupani, dregători şi slujitori… Din voia lui Dumnezeu sunt astăzi pe scaunul domnesc, în mijlocul vostru, cu frică si cutremur, ştiind că cel mai mare dintre oameni trebuie să fie ca cel mai mic şi ca unul ce slujeşte tuturor. De aceea am căutat mai înainte de orice pruncă şi tocmeală nouă a ţării să mă plec înaintea voastră ca să vă cunosc temeinic nevoile şi sufletele voastre, să vă înţeleg gândurile şi durerile. Am pus la inimă toate câte am aflat şi le-am adus înaintea lui Dumnezeu, în smerita mea rugăciune. Şi milostivul Mântuitor, dimpreună cu Stăpâna Născătoarea de Dumnezeu n-au trecut cu vederea rugăciunea mea, ci s-au îndurat de mine şi mi-au dat îndrăzneală să vă vorbesc astăzi în acest chip. Iată, iubiţii mei, cum am chibzuit eu, iar voi dacă veţi afla alt sfat mai bun, cu bucurie eu îl primesc şi mă supun vouă. Eu însă aşa am socotit: să începem lucrul nostru chemând mai întâi binecuvântarea lui Dumnezeu peste ţărişoara aceasta şi peste norodul ei, că toată darea cea bună şi tot darul de Sus este, de la Părintele Luminilor. Ştiţi că s-au înmulţit peste tot fărădelegile, în oraşe, în sate, în târguri… Eu însumi mă pocăiesc înaintea lui Dumnezeu că mâinile, gura, mintea şi inima mea sunt pline de necurăţia păcatelor. Iata însă, iubiţii mei că se apropie Sfântul şi Marele Post, care e vreme de pocăintă şi rugăciune, cu privegheri şi milostenii, ca să ne deschidă uşa milostivirii Sale. Peste tot în ţară, bărbaţii şi muierile, copiii şi bătrânii să ţină postul cu frică şi cu credinţă. Să iertăm celor ce ne-au greşit, să ne lăsăm de necurăţii şi fărădelegi şi mai ales să alergăm la spovedanie şi la slujbele bisericeşti. Am socotit pe urmă ca la sfârşitul Postului, dacă va fi binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul Său, să chemăm la Târgovişte pe Părintele Patriarh Pahomie de la Ţarigrad, ca să săvârşească dumnezeiasca slujbă a sfinţirii Sfântului si Marelui Mir pe pământul ţării noastre. Eu cu doamna Despina Miliţa ne vom îngriji şi vom arvuni toate. Cât despre încoronare, nu mă grăbesc, ci voi aştepta ca după sfinţirea Marelui Mir să fiu uns după rânduială. Însă cu un ochi trebuie să veghem şi la ceea ce se întâmplă la Stambul, căci zilele bătrânului Baiazid sunt într-adevăr grele…
Aşa a fost cel dintâi cuvânt al domnului Neagoe către jupanii ţării şi nimeni nu a putut grăi o vorbă împotrivă, căci Duhul lui Dumnezeu grăia prin gura lui. Domnul a avut cuvânt pentru fiecare latură a ţării şi a dat răspuns bun pentru toate pe rând, pentru pregătirea şi lefurile oştirii, pentru pricinile meşteşugarilor şi vămile negustorilor, pentru moşiile şi satele mănăstirilor, pentru ţăranii simpli şi pentru cei fără de adăpost şi pribegi. Pentru fiecare avea un gând luminat, încât se mirau toţi de vasul cel plin de înţelepciune ce stătuse atâta vreme ascuns şi neluat în seamă. Aşa se împlineau cu robul lui Dumnezeu cuvintele psalmistului: Încordează-ţi arcul, propăşeşte şi împărăţeşte pentru adevăr, blândeţe şi dreptate. Pentru aceasta te va binecuvânta pe tine Dumnezeu în veac…
Măria sa a scutit de dijmă pentru un an pe toţi ţăranii şi meşteşugarii, pentru ca ţara să se mai întremeze. Dările şi banii urmau a se strânge de la vameşii şi negustorii străini care se îmbogăţeau pe seama Ţării Româneşti. A făgăduit ajutor familiilor cu copii, dând tocmeală ca în anul în care se naşte un prunc acea casă să fie izbăvită de orice plată şi muncă pentru domnie, iar pruncul născut să primească milă şi ajutor de la Curte. Şi meşteşugarii au fost încurajaţi, dându-se multe înlesniri breslelor munteneşti de olari, curelari, rotari şi de alte meşteşuguri, căci domnii dinainte se obişnuiseră a nesocoti lucrul lor, alergând mai mult lucrul străinilor. Încă a mai stăvilit Neagoe şi venirea pribegilor căutători de aur în munţii Ţării Româneşti, iar mai târziu a oprit-o cu totul, pentru ca aurul să fie numai spre folosul şi câştigul ţării.
Apoi, domnul a rânduit cu pricepere dregătoriile în divanul domnesc, dând fiecăruia după vrednicie şi necăutând la faţa omului. Nu s-a temut a păstra în sfat pe jupanii Calotă şi Ivan logofătul, care fuseseră înainte presupuşi domnului Vlad, ci ştiind destoinicia şi neviclenia lor, le-a dat pe mai departe cinstea cuvenită. Postelnic l-a numit pe fratele său Preda, ca unul care îi era devotat şi în care se încredea.
În această vreme, nesocotitul Bogdan, vrând să scape de judecata faptelor sale rele şi viclene, a fugit peste Dunăre, cu gând de a ajunge la Selim şi a se răzbuna. A fost prins însă de raialele turceşti ale lui Mehmet Beg şi adus ostatic la Târgovişte, cu ocară şi necinste. Domnul Neagoe a voit să-i cruţe viaţa, iertându-i toate câte meşteşugise în acei ani împotriva sa, cerându-i numai să se pocăiasca si sa spuie unde a ascuns vistieria ţării. Însă jupanii din sfatul domnesc i-au stat împotrivă:
– Doamne Neagoe, nu e de laudă judecata pe care o faci, căci dacă răul nu e pedepsit la vreme, se întinde şi te îneacă! Ai uitat oare cu câtă otravă a adăpat Bogdan sufletul domnului Vlad împotriva ta? Nu dai pildă bună prin milostivirea asta, că oamenii sunt traşi spre cele rele din tinereţile lor şi dacă nu-i struneşti cu varga dreptăţii, ţi se urcă în cap! Ţara trebuie să vadă că are în frunte un domn drept şi cu cei buni şi cu cei răi şi răsplăteşte fiecăruia după dreptate. Altfel se va duce vestea că ţara n-are stăpân şi lupii o vor sfâşia! Fiii lui Mihnea atâta vor, să audă că au cu cine se înhăita…
Domnul i-a ascultat abătut şi cu un surâs amar le-a grăit din durerea inimii:
– Ştiu asta, cinstiţi jupani! Dar am vrut să-i mai dau o nădejde acestui suflet, ca să se pocăiască de toată tulburarea şi neorânduiala ce a adus-o Ţării Munteneşti, Patriarhului Nifon, domnului Radu, lui Vlad şi mie! Nu vreau să dau răspuns de sufletul lui înaintea lui Dumnezeu! Mi-e teamă că Bogdan e orbit de răutate şi că va alege mai bine moartea decât mila mea, iar asta o să vedeţi singuri…
Într-adevăr, aşa a fost. Bogdan a lepădat cu mândrie milostivirea domnului Neagoe şi fiind dat judecăţii vornicului Calotă, a fost chinuit cu bătăi până şi-a dat sufletul. Trupul său a zăcut o vreme aruncat în câmp, însă nici fiarele nu s-au putut apropia de duhoarea nesuferită a celui ce dispreţuise până în sfârşit mila lui Dumnezeu. Despre moartea lui s-a dus apoi vestea pretutindeni, iar oamenii clătinau din cap zicând: „Blestemul Patriarhului Nifon!”. Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiei sale şi s-a întărit întru deşertăciunea sa…
Ziua, domnul Neagoe se afla în mijlocul curtenilor şi al dregătorilor, cu chip strălucitor şi bucuros, dând porunci şi ascultând pricini cu multă chibzuinţă, iar noaptea se retrăgea smerit în cămara domnească, unde cu faţa la pământ cerea milă şi întelepciune de la Dumnezeu. Şi în timp ce pretutindeni numele lui era pomenit cu laudă şi era slăvit de gurile călugărilor, jupanilor, ţâranilor şi oştenilor pentru binele ce-l împărţea fiecăruia, în întunericul nopţii el mărturisea precum prorocul David că este vierme şi nu om…

Sursa:”Măria Sa, Neagoe Basarab… Însemnările Monahiei Platonida, Doamna  Despina a Ţării Româneşti” (Pag. 134)