Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor: ”Sunt cel mai păcătos om.”

Scrisoare trimisă de Valeriu Gafencu din închisoare, către surorile sale.

valeriu-gafencu-in-costum-national

Dumnezeu a voit ca, în chipul cel mai firesc, să creșteți sufletește prin încercările trăite și… încet… încet… să evoluați în sensul vieții celei adevărate, Iubirea-Hristos.

Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmați cu inima și cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.

Alta este viața, decât aceea pe care obișnuit, și-o închipuie oamenii.

Altul este omul însuși, decât acela ce se închipuie el.

Altul este adevărul, decât acela pe care și-l închipuie mintea omenească.

De ani de zile vă scriu mereu din temniță. Și tot scrisul meu este străbătut de același fir continuu, de același adevăr central: Hristos, viața veșnică.

Fără îndoială, că de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată și întinată de păcat, furați de vârtejul vieții, v-ați întrebat: Ce-i cu Valea nostru scump, de ne scrie mereu… mereu același lucru, conștiința păcatului, Iubire… Hristos?Icoana Sfantul Valeriu Gafencu

Vreau să fiu sincer și deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Nu mi-am făcut niciodată iluzii, în ceea ce privește modul vostru de a privi viața, zbuciumul trăit în acești ultimi ani mai ales, pe mine.

Este de ajuns să vă gândiți că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, și acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcție: Sus, spre Cer. În această îndelungată perioadă, în care la plimbare nu puteam merge, decât o oră și jumătate pe zi, n-am făcut nimic altceva, decât să mă rog, să meditez, să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condițiunile de viață materială în care am trăit, au fost dintre cele mai grele.

Cu primul pas pe care l-am făcut în viața de închisoare, mi-am pus întrebarea: ”Pentru ce am fost eu închis?!”. Pe planul vieții sociale, privind relațiile mele cu lumea în care am trăit întotdeauna am fost privit ca fiind foarte bun, un exemplu de conduită onestă și curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieții morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi și mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viață curată, un tip de om nou, care se menținea într-o viață morală, abstinentă, cu toată hotărârea și dârzenia. Politicos și corect în atitudine, elegant în ținută, bun la studii mi se dădeau întotdeauna, cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr.

Ei bine, dacă așa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniță, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea și atâtea ispite? Și am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat și mai mult…m-am rugat. Ce este viața?

După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferințelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943…Câteva ore-n șir, cu toată stăruința sufletului, îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Și, deodată, în timpul rugăciunii mele fierbinți, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce dar sufeream?!

Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Și-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înțelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de  lacrimi, am început să bat mătănii. Și deodată… O minune! Ce mare ești Tu, Doamne! Mi-am văzut sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omenești am găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate…Și ochiul sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedea!

OLYMPUS DIGITAL CAMERACe mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simțit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Și o pace adâncă, un val sublim de lumină și dragoste mi s-a așezat în inimă! Imediat cum s-a deschis ușa, am ieșit vijelios din celulă și m-am dus la ființele care știam că mă iubesc cel mai mult și la cei care mă urau și care greșiseră cel mai mult față de mine și le-am mărturisit deschis: ”Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit”!. Toți au rămas uimiți, înmărmuriți. Unii m-au privit cu dispreț, alții m-au privit cu indiferență, unii m-au privit cu iubirea pe care ei înșiși nu și-o puteau explica… un singur om mi-a spus: ”Meriți să fii sărutat”! Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în perină și… mi-am continuat plânsul… mulțumind și slăvind pe Dumnezeu.

La data aceea atitudinea mea era ceva cu totul neînțeles. Oamenii, împietriți de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu… Câți nu m-au fericit pe mine, câți nu mi-au mulțumit pentru iubirea și sinceritatea mea, care i-a salvat și pe ei?! În aceste momente, sufletul lui Nelu era lângă mine. Și sufletul lui Felix era lângă mine.

Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu simțisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-se în inima mea (mai mult) ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conștient. De-ați ști voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?!

Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu în iubirea lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu faptă. De exemplu: în timpul când eram în liceu, am iubit o fată. În iubirea mea aș fi căzut cu ea în păcat, dacă n-ar fi intervenit puterea lui Dumnezeu, care să-i dea suficientă tărie sufletească fetei, care și ea mă iubea foarte mult, și, în felul acesta amândoi, să fim salvați de păcat.

Dar, dragii mei, aici în închisoare, când am înțeles cuvântul Mântuitorului care spune, că chiar dacă numai te-ai uitat la o femeie și a-i poftit-o în inima ta ai și săvârșit păcatul curviei, am înțeles, că eu am păcătuit. Așadar, ca să fiu dezlegat de acest păcat, a trebuit să mă duc în fața preotului duhovnicesc și să mă mărturisesc:  am curvit, am greșit.

Lucrurile pe care vi le mărturisesc acum, vă cutremură poate, dar este de datoria mea sufletească a face aceste mărturisiri pentru pacea mea și pentru fericirea voastră. Vreau să știți că nu numai aici, dar chiar când eram afară, am luptat foarte mult împotriva păcatului. Trebuie să mărturisesc că am avut și momente de cădere, dintre care, două momente (unul în clasa a V-a, altul în cl. a VIII-a), căderi pe care le-aș fi putut evita cu siguranță, dacă aș fi avut o serioasă educație creștină, și dacă nu mă lăsam influențat de prietenii cei mai buni, dacă luptam mai mult cu neputința firii acesteia pământești. Este adevărat că aceste două căderi, datorită naturii sufletului meu, închinate spre curățenie și moralitate, n-au putut fi  desăvârșit împlinite, căci scârba de păcat m-a făcut să-mi fie rușine de mine însumi, dacă de Dumnezeu nu-mi era rușine la acea dată și apoi am avut mari remușcări și regrete, totuși trebuie să recunosc că am fost slab. Nu vă puteți voi închipui cât de greșită și de superficială este educația ce ni se dă nouă în școli. În clasa a VIII-a, frământat de problemele tinereții i-am mărturisit lui Tuța gândurile mele. Dintre toți prietenii mei, atât din liceu cât, mai târziu, din Facultate, eram întotdeauna cel mai puternic partizan al abstinenței în relațiile cu femeile. Desigur erau mulți, cei mai mulți, majoritatea absolută, care făceau haz, de asemenea situație. Viața morală pentru ei nu era o problemă.

Apoi am căzut în închisoare. Aici mi-am examinat cugetul. Și mi-am dat seama că chiar dacă cu fapta n-am săvârșit aceste păcate și multe altele, cu vorba și mai ales cu gândul, le-am săvârșit. Deci atunci, în 1943, m-am dus la preot și, după un adânc examen de conștiință, mi-am mărturisit toate păcatele vieții. Mărturisirea m-a despovărat de ele. Și o luptă continuă duc mereu. Și pentru om, lupta nu încetează până la moarte. Este drept că închisoarea mă ferește de multe ispite (ex. femeile), dar are și ea o mulțime și o mulțime de ispite.

Azi sunt un om fericit. Cu atât mai fericit, cu cât Dumnezeu a orânduit în așa fel încât să vă mărturisesc eu vouă, toată viața mea intimă! Desigur, un cutremur ați trăit fără îndoială, dar sunt convins că este spre fericirea voastră. Exemplul ce vi l-am dat, cu toată experiența vieții mele pe care v-am pus-o deschis în fața ochilor, vă va ajuta să vă priviți adâncul sufletelor voastre. Și atunci, sunt convins, veți trăi cutremurul pe care l-am trăit și eu, luând contact cu toate păcatele sufletului vostru. Duceți-vă imediat la preot și vă mărturisiți. Nu există fericire mai mare, decât aceea pe care o trăiește omul despovărat de păcate, prin mărturisire și împărtășanie.

Dar fără pocăință nici un om nu poate face nici un pas înainte. Iată pentru ce v-am trimis eu ”Îndreptat la spovedanie”. Iată pentru ce v-am trimis eu carnetul cu mărturisirea vieții mele intime. Dacă este un om care vă dorește mai mult fericirea, acela sunt eu. Ascultați de îndemnurile ce vi le dau.

Ce este dar Viața? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat și a ne pregăti prin Hristos, pentru a primi viața veșnică, fericirea eternă.

Ce este omul?! O ființă ceată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căruia i-a fost pusă în față fericirea și moartea, lăsat fiind liber să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmașul omului, diavolul îi sucește mintea omului și-i împietrește inima, spre a-i pierde și a-i nimici sufletul.

Fiți foarte atenți. În viața socială oamenii se privesc și se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceți iluzii despre om. Iubiți-l. Da! Iubiți-l! Dar nu vă faceți iluzii despre el, căci cine își face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este desăvârșit! Unul singur este Bun! Unul singur este curat! Hristos-Dumnezeu. Oamenii, toți sunt păcătoși. Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar neprețuit: Iubirea. Trăiți iubirea.

Și acum: Ce este Adevărul? Adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru adevăr. Numai așa ne putem mântui, ne putem câștiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim scris, în Sfânta Biblie, cartea cărților. Să ne apropiem dar, cu inimi smerite de această carte sfântă, în credința curată că Dumnezeu ne va lumina. Și vom căpăta lumină.

Dau deplină libertate, cu toate mărturisirile mele, să fie citite de toți cei dragi mie. Chiar dacă nu vor înțelege azi totul, va veni o zi în care mă vor înțelege și-și vor da seama cât de mult bine le-am dorit, punându-mi deschis sufletul înaintea lor. Desigur, sunt două lucruri pe care în nevinovăția voastră sufletească, vă veți sfii a le vorbi deschis. Să știți însă de la mine: Nici un om nu e curat, decât Unul singur Hristos – Dumnezeu. Și cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos.

Căutați să vă apropiați sincer de Hristos și lăsați lumea, cu păcatele ei, în pace. Veți fi fericite și veți fi mult iubite de orice suflet curat: Iubiți! Iubiți! Iubiți!

Valeriu Gafencu

Aiud, 29 Ianuarie 1946

Sursa: Valeriu Gafencu, Calea spre fericire. Scrisori trimise din închisoare celor dragi, București, 2006, Editura Agaton

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s