Lectia de logica

Mircea Vulcanescu_04080806Incadrarea generala in art. 2, alin. a din Legea nr. 312/1945

Este o greseala sa se creada ca vorbele pot suporta orice. Ca intelesul lor se poate intinde in toate sensurile, fara ca lucrul sa aiba consecinte!

O spune un om care – prin indeletnicirile lui profesionale de logician – a fost adus, cand nu era inca invinuit de crima, ba inca si dupa aceea, sa exercite un fel de politie a intelesului cuvintelor folosite de contemporanii sai.

Este o eroare, care se poate strecura in minte cuiva, cand priveste lucrurile intr-o perspectiva ingusta: hic et nunc, dar care se risipeste de indata ce ne gandim la consecintele vorbelor pe care le rostim. Pentru ca intelesurile cuvintelor reprezinta hotare pe care mintea le pune intre lucruri, tocmai pentru a nu se rataci in judecata si actiunea ei, trecand, in chip nelegitim, de la un lucru la altul.

Aceste reflectiuni mi le trezeste felul in care Onoratul Parchet General rastalmaceste textul clar al articolelor Legii nr. 312.

In cartea chineza a randuielilor si ceremoniilor: Li-Ki- una din cele cinci carti care alcatuiesc tezaurul literaturii clasice chineze – sta scris ca un tanar print, de curand urcat pe tronul parintilor sai, din Principatul Lu, s-a dus sa intrebe pe inteleptul Kong Fuzi (vestitul Confucius al iezuitilor): „Care este prima indatorire a unui stapanitor de curand urcat pe Scaun?”.

Inteleptul i-a raspuns:

„Sa pazeasca dreapta acceptiune a termenilor, si acolo unde, de pe urma vitregiei imprejurarilor, aceasta justa acceptiune a termenilor s-a tulburat, sa o indrepte!”

Si cronicarul acestui principat chinezesc povesteste, mai departe, cum un inaintas al printului in chestiune ar fi gresit odata, cu prilejul savarsirii unui act impus de ceremonial, cu mai nimic, intelesul cuvantului „Li”- care pe chinezeste inseamna „lege”, „norma”. Si el adauga ca, dupa 259 de ani, tot crescand pe nesimtite, din print in print, greseala a ajuns atat de lata, incat nedreptatea a luat locul dreptatii in faptele stapanirii si stranepotii printului vinovat de ea si-au pierdut Tronul.

Nu mai putin grele de urmari pot fi greselile cu privire la acceptiunea cuvintelor:

–          a hotari,

–          a avea raspundere,

–          a milita,

–          a permite,

–          a contribui intr-un fel la,

–          a pregati, ori

–          a desavarsi ceva,

mai ales cand e vorba de „continuarea unui razboi”ori de ïntrarea unei armate straine pe teritoriul tarii tale”.

Intr-adevar, Onorata Curte, textele a caror aplicare ni se cere sunt niste texte clare, care prevad limpede capetele de acuzare impotriva fiecarei categorii de infractori si nu-i confunda pe unii cu altii. Un alfabet intreg se insira dupa primele doua numere din seria numerelor cardinale, ca sa defineasca faptele celor pe care legea ii socoteste a fi autori ai dezastrului tarii, in articolul 1, si autori ai acestui dezastru, prin crime de razboi, in articolul 2.

O nuantare subtire din articolul 3 deosebeste apoi, dupa natura pedepselor, ceea ce legiuitorul a voit sa caracterizeze ca infactiuni politice, de ceea ce a caracterizat a fi crime de drept comun.

Parcurgand acest alfabet de crime, este destul de usor de distins pe acelea dintre ele care au putut viza pe conducatorul politic, de cele ce au vizat pe colaboratorii lui si pe simplii executanti, definiti, uneori, categorie cu categorie.

Articolul 2, alin. a – indeosebi – este clar, definind vinovatia autorului principal al vinii ce ni se imputa. El foloseste o data cuvintele: „au hotarat”, pe langa doua alte cuvinte: „declararea” si „continuarea” razboiului, aratand astfel limpede, ca actul de hotarare este acelasi in amandoua cazurile si numai obiectul hotararii e diferit.

Pe ce temeiuri distinge, atunci, domnul Procuror general intre ele, facand din cel dintai – actul „hotararei declararii”- un act expres si solemn al celui care a avut competenta sa-l faca; iar din cel de-al doilea – actul de „hotarare a continuarii” – un act diluat, inexistent, topit in multiplicitatea de actiuni variate de executare a actelor de continuare a razboiului?

Pe cine vizeaza deci Legea, pedepsind pe cel care a hotarat „declansarea” razboiului?

Domnii procurori au spus-o lamurit: pe cel care, avand in sfera competentei sale puterea de a o face si, ivindu-se prilejul de a o face, savarseste acest act de alegere intre lucrurile cu putinta si hotaraste: sa fie razboi.

Nici o controversa asupra acestui punct!

Pe cine vizeaza Legea, pedepsind pe cei care au hotarat „continuarea” razboiului?

La fel, pe cei care, avand, in sfera competentei lor, puterea de a iesi din razboi, ori uzurpand aceasta putere, si, ivindu-se prilejul de a-l opri, savarsesc acest act de alegere intre lucrurile cu putinta si hotarasc sa continue razboiul.

Spre a-si face insa teoria admisibila, reprezentantii Ministerului Public au afirmat, in rechizitoriul lor, ca asemenea acte de hotarare a continuarii se deosebesc de cele de hotarare a declararii, pentru ca actele de hotarare a „declararii” pot sa fie dovedite, chiar daca nu se dovedesc in fapt, pe cand actele de hotarare a „continuarii”, nu numai ca nu sunt dovedite, dar nici nu pot sa fie dovedite. Asa zic domniile lor.

De ce?

Pentru ca declararea razboiului e un fapt unic, instantaneu, pe cand continuarea razboiului e o situatiune durabila, continua, care rezulta automat din actele de executie nascute din declararea lui sau cere o reinnoire continua a hotararii, presupusa in fiecare act de executie. Hotararea continuarii razboiului nu ar putea fi astfel un fapt unic, la fel cu hotararea declararii lui, ci un fel de directie generala, implicita, a vointei care comite actele de executie.

In consecinta, Legea trebuind interpretata, asa ca ea sa aiba un sens si nu asa ca sa nu aiba, textul – zic domniile lor – trebuie inteles asa ca si cum ar lipsi din el cuvantul „hotarare”. Legea ar viza atunci numai vointa de continuare pura si simpla a razboiului, presupusa de faptul continuarii lui. Hotararea de a-l continua ar echivala, ar fi totuna cu simpla vointa de a-l continua. Iar complicii acestei hotarari ar fi toti aceia care, continuand in fapt razboiul, prin exercitiul atributiunilor lor in stat, si-au unit ori alipit vointele lor particulare, implicit cu vointa hotaratoare.

Straniu ocol! – spre a evita un lucru care sta totusi limpede, la indemana tuturor.

Dar acest lucru nu este cu putinta.

Si iata de ce:

A hotari, Onorata Curte, inseamna a trage hotare!

A trage hotare in virtual. A alege din lumea nevazuta, multipla si nedeterminata a lucrurilor ce pot fi, dar nu sunt inca, pe acelea care vor trebui sa fie si care, prin determinarea spiritului tau, si prin actul tau, vor fi.

Vointa omului se constituie din trei acte deosebite, care se inlantuiesc in trei momente ale actului de a voi:

–          primul moment este deliberarea, sfatul, cumpanirea motivelor in judecata, care te determina sa alegi;

–          ultimul moment – al treilea – este porunca, decretul, ordinul de executat, hotararea deja luata;

–          intre amandoua sta, ca o limba de cantar in cumpana fiintei: hotararea.

Hotararea este actul al doilea al vointei, asezat intre celelalte doua. El urmeaza deliberarea si precede executia. Le leaga si face din ele o unitate. Este momentul unic, in care motivele de a voi se aduna in unitatea cugetatoare a fiintei, pentru a face aceasta alegera a viitorului de infaptuit, din care va rezulta porunca.

Analiza aceasta a actului de vointa e clasica!

O gasim si la Aristotel si la Toma din Aquino, ca si in tratatele cele mai noi de psihologie, de orice tendinta.

Confuzia hotararii nu este posibila nici cu actul de vointa in totalitatea lui, nici cu fiecare din celelalte momente.

Numai ea este generatoare de responsabilitate, pentru ca numai ea este un act separator de destine, mai concret – de separator al sirului evenimentelor posibile.

Unul din aparatori a ironizat, aci, acest destin.

Se poate!

Dar acest rol al actului hotararii exista netagaduit, de vreme ce poate face ca intamplarile sa ia un curs, in loc sa ia altul.

Si, aci sta temeiul raspunderii care punea la grea cumpana gandirea domnului Procuror general!

Care sunt, in lumina acestor idei, elementele hotararii?

  1. Nu exista hotarare, unde nu exista posibilitatea de a alege, de a face si de a nu face ceva;
  2. Nu exista hotarare, unde nu exista deliberare, reprezentare si confruntare a temeiurilor care te inclina spre fiecare alternativa de judecata, pentru a le desparti, alegand;
  3. Nu exista hotarare, unde nu exista putere de a porunci si de a fi ascultat.

Un act prin care cineva decide sa se faca noaptea, zi, si ziua, noapte nu este un act de hotarare, decat daca cel care zice „Sa se faca zi” – are si puterea sa o faca.

Hotararea implica deci deliberare in sfera competentei.

Si, domnul Procuror general a recunoscut-o aci!

Aplicarea acestei idei de hotarare la declararea razboiului este usoara: declararea razboiului e deci usor de detectat.

Continuarea razboiului e un fapt automat continuu.

Cum poate avea loc atunci o hotararea (act instantaneu) a continuarii unui razboi (care este de fapt continuu)?

Poate fi!

Cand?

Atunci cand apare posibilitatea unei opriri a razboiului, adica a unei iesiri din razboi.

In acel moment, cand apare aceasta posibilitate, continuitatea se opreste si apare actul unic al unei noi hotarari.

Mintea, cumpanind atunci intre continuitate si incetare, alege, iar, ceea ce trebuie sa fie; dupa cum alesese intai. Si daca, atunci, alege continuitatea – hotararea lui cade sub incidenta textului articolului 2, alin. a.

Hotararea continuarii razboiului nu poate insa presupune, prin felul in care o prevede legea, decat aceleasi elemente ca si aceea a declararii lui si aceeasi compententa. Si numai un obiect schimbat.

Continuarea razboiului poate fi un act automat si continuu; dar „hotararea” continuarii lui nu poate fi decat un act unic, savarsit in situatia in care putea fi savarsit, adica intr-un prilej de a alege intre doua cursuri deosebite ale evenimentelor, dintre care unul ar fi fost putinta reintoarcerii la starea de pace si altul putinta continuarii starii de razboi.

Nu vizeaza, intr-adevar, pe nimeni acest text?

Nu vizeaza oare nici o situatie concreta?

Ba da!

El vizeaza pe acei care aveau in sfera competentei lor legitime, sau uzurpate, puterea de a hotari declararea razboiului sau iesirea din razboi. Si se refera la actele savarsite de ei in momentele in care, avand de ales, adica fiindu-le cu putinta sa hotarasca iesirea din razboi, au hotarat totusi continuarea lui.

Aceasta este interpretarea logica, coerenta si omogena a textului, care pastreaza cuvantului „a hotari” o singura acceptiune si il aplica in doua situatiuni diferite, si ele omogene, dar inverse: trecerea de la pace la razboi si de la razboi la pace. Asa cum o cere, clar, textul.

E oare adevarata, atunci, sustinerea domnului Procuror general ca – in acest caz – legea nu ar mai viza pe nimeni, asa incat interpretul ei sa fie silit sa o interpreteze altfel, din respect pentru presupusa coerenta a spiritului legiuitorului.

Nicidecum!

Cei vizati de acest text exista!

Sunt cei care, avand in sfera competentei lor legitime aceasta putere: conducatorul statului – daca se face dovada ca acesta s-a aflat in situatia posibilitatii iesirii din razboi, hotarand, in aceasta alternativa, continuarea lui; sau cei care, uzurpand aceasta competenta, s-au constituit, peste granita, in guvern romanesc, asumandu-si raspunderea politica efectiva asupra romanilor aflati peste granita si – uzurpand dreptul de a vorbi in numele Romaniei, impotriva guvernului legal – au hotarat in fapt, continuarea razboiului alaturi de Axa.

Iata pe cine poate viza textul clar al partii a doua a alineatului a din articolul 2, si instantele au facut aplicarea textului in acest sens.

Nu este deci cazul sa se pretinda, pentru justificarea unei interpretari fortate a textului, o absurditate a tezei contrare, care, in realitate, nu exista.

In lumina acestei analize, a pretinde ca eu sau unul din acei care nu aveau calitatea si puterea sa o faca,  au hotarat sa fie pace, sau sa fie razboi; ori ca ne-am asumat aceasta raspundere, ar insemna sa se pretinda ca suntem ori uzurpatori, ori nebuni.

Fost-am noi macar complici?

Complici nu la vointa de a continua razboiul – pe care legea o pedepseste -, ci complici la hotararea de a-l continua?

Poate fi actul nostru de executie – a unei hotarari deja luate in momentul in care intervenea actul nostru tehnic de executie – un act de complicitate la luare lui?

Nu!

A spus-o domnul avocat Aznavorian, de ce nu.

Nu numai pentru ca acest lucru nu se dovedeste in fapt, pentru nici unul dintre noi; dar pentru ca acest lucru – nu altul – e cel care nu se poate dovedi. Caci, daca complicitatea implica cauzalitatea determinata intre doua acte de vointe concurente, nu s-a mai pomenit si nu se poate pomeni ca o cauza sa fie posterioara producerii efectului sau.

Lucrul acesta nu se poate, pentru ca sta mintea in loc!

Se sparge insusi conceptul de cauza care leaga un fapt de un antecedent necesar al sau. Si aceasta cauza e – cum s-a aratat – elementul care leaga una cu alta, vointele culpabile in complicitate.

Se poate vorbi de complicitate la savarsirea unui fapt, atunci cand actele de executie fac parte din savarsirea faptului incriminat el insusi; cum e cazul, de pilda, in savarsirea unei crime de omucidere, in care trebuie sa pandesti, sa alegi arma, sa lovesti. Dar actul de executie nu poate fi un act de complicitate, atunci cand ceea ce legea pedepseste nu este altceva decat luarea hotararii, hotarare care – in chip necesar – premerge tuturor actelor de executie.

Complicitatea la hotararea de a face ori de a continua razboiul este deci cu totul altceva decat participarea efectiva la continuarea lui, sau decat adeziunea implicita, ori chiar explicita, la aceasta continuare, aderarea implicita sau explicita la scopurile lui, ori ajungerea, inlesnirea sau usurarea acestei continuari prin acte de executie.

Pe acestea, legea nu le pedepseste!

Actul de executie ar putea fi un act de complicitate – in cazul articolului 2, alin. a – numai daca crima pedepsita de legiuitor ar fi fost faptul continuarii razboiului, sau vointa de a-l continua, manifestate in acte de executie, sau faptul negativ de a nu le fi impiedicat atunci cand cineva ar fi putut sa o faca.

Actul de executie ar putea fi un act de complicitate – in cazul articolului nr. 2, alin. a – numai daca crima pedepsita de legiuitor ar fi fost faptul continuarii razboiului, sau vointa de a-l continua, manifestate in acte de executie, sau faptul negativ de a nu le fi impiedicat atunci cand cineva ar fi putut s-o faca.

Dar toate aceste interpretari omit ca ceea ce pedepseste articolul 2 nu este faptul continuarii razboiului, nici faptul vointei de a-l continua, nici faptul de a nu fi facut nimic impotriva acestei continuari; ci numai faptul „hotararii” de a-l continua, efectuat de acel care avea calitatea sa-l faca – care este un fapt bine definit si unic.

Pentru ca sa existe complicitate – in cazul articolului 2, alin. a – este deci necesar sa se dovedeasca ca: ministrii ori subsecretarii de stat antonescieni au participat la actul deliberarii, care a precedat pe acela al hotararii si ca, prin actele lor savarsite cu acest prilej, au determinat pe cel indreptatit a hotari sa hotarasca continuarea, nu numai ca i-au ajutat sa continue.

Dar aceasta dovada nu s-a facut, ci, dimpotriva, s-a recunoscut de Ministerul Public ca nu a existat o hotarare a continuarii inainte de 23 august [1944]; iar martorul general Paul Leonida, ofiterul de stat major cel mai calificat sa cunoasca situatia militara – pentru ca a fost seful Sectiei Operatiilor din Marele Stat Major si inainte si dupa 23 august 1944 (adica al Serviciului din Marele Stat Major caruia chiar acuzatorul public al Tribunalului Poporului i-a cerut lamuriri ca nici nu se putea iesi din razboi inainte de 23 august 1944.

Iar in ceea ce priveste tinerea ministrilor la curent cu intentiile conducerii statului, depozitia domnului ministru Petrovici si declaratiile lui Mihai Antonescu din sedinta Biroului Pacii din 25 iunie 1942, arata ca numai el si maresalul Antonescu, nu numai ca au cunoscut singuri data declararii razboiului; dar au si facut singuri pregatirea lui diplomatica si economica.

„M-am ocupat si de aprovizionare” – zice Mihai Antonescu, tocmai spre a-si revendica singur toata raspunderea actiunii lui (in stenograma sedintei din 25.VI.1942).

Iar de hotararile militare luate in legatura cu conducerea razboiului, se constata ca nu a avut cunostinta nici el, de vreme ce s-a plans formal de acest lucru in Consiliul de Ministrii.

Daca, deci, Mihai Antonescu, consultat de obicei de conducatorul statului, nu a fost consultat in acest scop, cu atat mai putin puteau fi consultati ceilalti ministrii, si mai putin subsecretarii de stat.

A fortiorii, cum pot fi declarati complici la hotararea continuarii razboiului ministrii, care dovedesc ca, in momentul intrarii lor in guvern, intentia iesirii din razboi incoltise in mintea celui care avea in atributiunile lui luarea de asemenea hotarari, care incepuse deja tratative in acest sens, care dispusese luarea de masuri ca sa faca efectiva aceasta iesire si care (iesirea din raboi neputand fi faptul unuia singur) astepta numai momentul potrivit pentru a porunci ca aceasta intentie sa fie desavarsita in fapt.

Asa-zisele lor fapte de executie a continuarii razboiului? Privite in aceasta perspectiva, ele nu mai sunt masuri de executare a hotararii continuarii razboiului, ci acte de pregatire a hotararii iesirii din razboi, chiar daca – prin imposibil – Curtea ar admite, principial, teza Ministerului Public privitoare la hotararea implicita.

Voi dovedi acest lucru, in amanunt, in cazul meu!

Acuzatia formulata nu rezista deci la o analiza serioasa.

Sursa: Ultimul cuvant – Mircea Vulcanescu (Pag. 48-57) Editura Humanitas 1992

Anunțuri

Un gând despre „Lectia de logica

  1. Pingback: Revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr! | Înțelepciunea Sfinților

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s