De ce a îngăduit Dumnezeu existența lui Hitler?

mitropolitul_antonie_de_sourojÎn 1972, Mitropolitul Antonie de Suroj a participat la o discuție transmisă la radioul britanic. Oponentul său a fost jurnalistul britanic Anatoly Goldberg (1910-1982), un agnostic născut în Riga, Letonia și care a emigrat mai târziu în Marea Britanie. Discuția ce a urmat a devenit un capitol dintr-o carte intitulată, Dumnezeu: Da sau Nu? Discuţii între credincioşi şi necredincioşi:

Anatoly Goldberg:

Preasfinția Voastră, am cunoscut oameni care au devenit credincioși pentru că erau frământați de problema manifestării răului. Am cunoscut de asemenea oameni care au fost dezamăgiți de religie din același motiv. Prima categorie de oameni considera sau a ajuns să creadă că cele două concepte de bine și rău nu puteau să apară singure ci că binele și răul a fost creat de o putere mai mare. De ce binele există, le este clar bineînțeles, însă sperau să găsească răspunsul în religie la întrebare de ce există răul. A doua categorie, a oamenilor dezamăgiți de religie, a ajuns la concluzia că religia nu răspunde la provocarea de a împăca existența Dumnezeului Atotțiitor, Întruchiparea bunătății și a dreptății, cu ceea ce se întâmplă în lume, nu numai în cadrul relațiilor interumane ci și în natură, unde domnește haosul, vrajba și cruzimea. Ce răspuns puteți da la această problemă?

Mitropolitul Antonie de Suroj (Anthony Bloom):

Este o chestiune foarte dificilă în sensul că putem pleca de la același postulat fie prin credință fie prin îndoială. Cred că un creștin ar da în linii mari următorul răspuns: Da, Dumnezeu este Atotputernic, însă El l-a creat pe om liber, iar această libertate aduce cu sine posibilitatea binelui sau a răului, posibilitatea abaterii de la legea vieții sau din contră, participarea la această lege. Cred că problema libertății stă la baza ideii de bine și rău. Dacă Dumnezeu l-ar fi creat pe om incapabil de a face greșeli, atunci acesta nu ar fi putut săvârși nimic pozitiv. De exemplu, dragostea nu poate fi percepută în afara libertății. Nu poți să te dăruiești dacă este imposibil să refuzi să o faci, nu poți iubi pe cineva dacă asta înseamnă o relație mecanică. Dacă nu ar exista libertatea de a refuza sau renunța, dacă nu ar exista în cele din urmă posibilitatea răului, atunci iubirea nu ar fi nimic mai mult decât o simplă putere a atracției, o putere care unește, dar care nu creează nicio relație de moralitate între cei implicați.

Anatoly Goldberg:

De ce? Ar putea asta să însemne că răul există doar pentru a distinge binele, prin contrast?

Mitropolitul Antonie de Suroj (Anthony Bloom):

Nu, nu cred că există din motivul acesta, însă acolo unde este posibilitatea unuia, celălalt îl urmează inevitabil. Bineînțeles, dacă am fi ființe perfecte, incapabile de a face vreo alegere greșită, răul s-ar exclude, dar ar exista totuși ca o posibilitate.

Anatoly Goldberg:

Însă sunteți de acord că Dumnezeu, Cel Atotputernic, se îngrijește de oameni, veghează soarta lor, îi ajută și se asigură că răul nu triumfă pe pământ?

Mitropolitul Antonie de Suroj (Anthony Bloom):

Da, sunt profund convins de aceasta. Din nou, din punct de vedere creștin, cu siguranță nu mi-L imaginez pe Dumnezeu ca pe Unul iresponsabil, Care l-a creat pe om, i-a dat o libertate nemărginită ce poate distruge tot, și apoi (voi folosi o imagine oferită de Ivan Karamazov) „aşteaptă” undeva la sfârşitul timpului pentru momentul în care va judeca şi condamna omul pentru că nu şi-a folosit cum trebuie libertatea. Nu mi-L imaginez pe Dumnezeu așa. Mi-L imaginez pe Dumnezeu responsabil, Care a creat omul și viața, dar Care nu așteaptă la sfârșit pentru a judeca. Și responsabilitatea cea mai mare pe care Dumnezeu o asumă pentru viață și faptele Sale, pentru actul creației, este Întruparea, când Dumnezeu devine Om, întră în istorie și se face părtaș al tragediei, după care reușește să rezolve cumva această tragedie.

Anatoly Goldberg:

Cum și unde îngăduie această tragedie?

Mitropolitul Antonie de Suroj (Anthony Bloom):

Nu o îngăduie în sensul că moartea, boala și suferința să continue să îi doboare pe oameni. Ci relația dintre persoane poate deveni ceva total diferit; relația față de propria suferință poate fi ceva cu totul diferit; relaţia faţă de suferinţa altora poate, din nou, să se schimbe odată cu asta.

Anatoly Goldberg:

Aceasta înseamnă, ca şi creştin, negaţi teoria lui Voltaire, care în linii mari presupune că Dumnezeu a creat omul, i-a dat tot ce avea nevoie, rațiune înainte de toate, după care şi-a considerat sarcina încheiată. Dacă oamenii îşi folosesc raţiunea atunci totul va fi bine. Dacă nu, este treaba lor. Este în esenţă o explicaţie destul de logică. Cu toate acestea, din câte mi-ați spus mai devreme respingeți această teorie.

Mitropolitul Antonie de Suroj (Anthony Bloom):

Da. Pur și simplu nu-mi pot imagina un astfel de Dumnezeu întrucât acesta ar fi un fapt iresponsabil, pur și simplu imoral, care ar fi în cele din urmă fundamentul și cauza tuturor relelor. Și spun asta pentru că: ce drept ar avea un astfel de Dumnezeu să ne creeze când El nu ar avea nicio responsabilitate asupra faptelor noastre şi mai mult decât atât ne va judeca într-o zi pentru ele? Ce fel de Dumnezeu este acesta?

Anatoly Goldberg:

Voltaire nu spune că Dumnezeu ne va judeca. El a spus doar că Dumnezeu i-a dat orice avea nevoie, că a creat un mecanism uimitor și structura omului, dintre care cea mai importantă este rațiunea. De ce ar fi iresponsabilitate? De ce ar fi de condamnat?

Mitropolitul Antonie de Suroj (Anthony Bloom):

Anatolie Maximovici, dacă Dumnezeul pe care îl descrii ar fi creat un astfel de mecanism atunci nu ar merge atât de rău. Ar însemna că Dumnezeu, Care a construit acest mecanism, este un mecanic teribil și nepriceput. Dacă acesta este Dumnezeu pe care Îl avem, Unul care nu poate nici măcar să creeze un mecanism acceptabil, atunci nu mai rămâne nimic de spus.

Anatoly Goldberg:

Însă cum explicați faptul că lui Dumnezeu pe de o parte îi pasă de oameni, pe de altă parte de-a lungul existenței omenirii, nedreptatea a învins mai mereu dreptatea? La început acest lucru se explica prin faptul că atunci când omul are probleme, este vina lui, adică este pedeapsa pentru păcatele sale. Apoi, se pare că oamenii nu au mai fost mulțumiți și au început să vorbească despre modul în care Dumnezeu îi încearcă, le încearcă credința, lucru care bineînțeles se aseamănă cu exemplul Dreptului Iov din Vechiul Testament, însă când nici asta nu i-a mai mulțumit pe oameni, a venit creștinismul și a început să îi convingă pe oameni că suferința este ceva înălțător. Sunteți de acord cu această caracterizare oarecum simplificată a dezvoltării gândirii umane în aceste linii?

Mitropolitul Antonie de Suroj (Anthony Bloom):

Sunt de acord, numai că acele explicații pe care le-ați retrogradat trecutului ca pe ceva ce a supraviețuit doar unei vremi eu nu le văd a fi niște considerente ieșite din uz. Răul, suferința și chinul oamenilor provin din păcat, dar păcat în sensul răutății oamenilor. Acesta cauzează rău și suferință și în afară de asta se deformează pe sine, devine monstruos și încetează să mai fie om.

Cred că dreptatea în acest fel ar fi destul de neatrăgătoare. Dacă fericirea și prosperitatea ar fi premiul iminent pentru bunătate, atunci bunătatea ar fi o categorie morală garantată; ar fi un calcul simplu. Cred că bunătatea devine bunătate cu adevărat, atunci când omul suportă nedreptatea, suferinţa şi totuşi nu renunţă la propria blândeţe, la ideea sa de bunătate sau la bunătatea obiectivă. Dacă, să spunem cineva este generos dar în acelaşi timp este dezamăgit de ceilalți, și după ce a încercat să mai fie bun o dată sau de două ori ajunge la concluzia că nu merită efortul, atunci generozitatea lui scade. Este o chestiune ce ține de tipul reacției sale. În toate aspectele mi se pare că bunătatea este testată și supusă unei examinări prin așezarea împotriva răului. Nu spun că acest lucru este neapărat bun, dar fără îndoială omul se dezvoltă într-o dimensiune cu totul nouă, o nouă măreție atunci când reușește să se întâlnească față în față cu suferința, ura, chinul și războaiele teribile, păstrându-și umanitatea până la final, ajungând chiar să aibă compasiune, înțelegere, curaj și abilitatea de a se dărui și a se jertfi pe sine.

Anatoly Goldberg:

Acesta este la urma urmei un proces complicat. Sunt complet de acord că rezultatul final este dezirabil, însă procesul este unul foarte complicat. Este o cale dificilă și este greu să ne imaginăm că obiectivul nu ar putea fi atins într-un mod mai simplu. Dar spuneți-mi: Lui Dumnezeu îi pasă de soarta omenirii? Dacă da, atunci cum explicați fenomenele monstruoase, ca în cazul lui Hitler, caz pe care eu îl consider excepțional, pentru că nu au existat nici măcar încercări de a justifica acele acte de răutate prin niște idei înalte, pseudo-etice. Ci s-a spus clar și simplu: Vrem să facem rău. Cum explicaţi astfel de fenomene dacă susţineţi că lui Dumnezeu îi pasă de soarta omenirii?

Mitropolitul Antonie de Suroj (Anthony Bloom):

Mai întâi de toate sunt convins că lui Dumnezeu îi pasă de soarta omenirii. În al doilea rând, cred că dacă există o libertate a omului care i-a fost dată de Dumnezeu, El nu mai are dreptul de a sta în calea ei și de a o distruge. Altfel lucrurile ar sta așa: Dumnezeu îţi dă libertate, însă în momentul în care o foloseşti într-un mod nepotrivit El te distruge şi nu mai exişti. Astfel ar fi mai puțin rău în lume, și mai puțini rău-făcători, deci nici Hitler nici alții asemeni lui. Cu toate acestea, de fapt cel mai mare rău-făcător dintre toți ar fi Dumnezeu Care îmi dă libertate dar Care, atunci când greșesc sau mă abat de la calea cea dreaptă din cauza nebuniei mele, mă omoară, mă distruge pentru asta. Aș spune că problema morală în acest caz e mai gravă decât în celălalt… Imaginați-vă doar cum ar fi viața omului! Ar trăi cu teama că dacă face ceva greșit Dumnezeu îl va distruge. Iată ceva și mai grav: Întrucât Dumnezeu ştie totul și poate să prevadă lucrurile, atunci când un gând rău ne vine în minte, Dumnezeu ne-ar putea distruge. Asta e mai rău decât un lagăr de concentrare! Am trăi sub sabia lui Damocles tot timpul. Mă va omorî…. poate nu, ba da mă va omorî… nu, nu o va face. Mulțumesc de un milion de ori pentru un așa Dumnezeu!

Anatoly Goldberg:

Puteți repeta …

Mitropolitul Antonie de Suroj (Anthony Bloom):

Dacă Dumnezeu a făcut într-adevăr omul liber, adică liber de a lua decizii responsabile care să se reflecte în acțiunile sale, atunci Dumnezeu nu mai are dreptul să intervină în acea libertate. Poate intra în viața cuiva, dar pe picior de egalitate. Adică așa cum Hristos a devenit Om și a murit pe cruce: da, înţeleg asta. Dacă El S-ar fi impus asupra vieții ca Dumnezeu, cu omniprezența și omnipotența Sa, și așa mai departe, atunci când rău-făcătorul pământean, înzestrat cu libertate de către Dumnezeu, o folosește în mod greșit, ar deveni victima mâniei Divine, adică ar fi fost distrus, omorât. Și chiar mai rău: îndată ce omul ar gândi să facă ceva rău, atunci Dumnezeu l-ar fi distrus pe loc, întrucât Dumnezeu ştie ce se va întâmpla. Şi întreaga omenire, înzestrată cu acea libertate blestemată ar trăi într-o frică veșnică. Ah, m-am gândit la ceva rău… acum voi fi pedepsit… Ah, tocmai mi-am dorit ceva ce nu trebuia, ce se va întâmpla acum?… Acela ar fi un monstru și nu un Dumnezeu. Ar fi cel mai mare rău-făcător dintre toți.

Anatoly Goldberg:

Atunci ce înseamnă intervenția Divină în soarta omului?

Mitropolitul Antonie de Suroj (Anthony Bloom):

În primul rând că Dumnezeu a însuflat legile vieții în om, adică dorința pentru împlinirea vieții, iubirea triumfătoare. În al doilea rând, că Dumnezeu i-a dat omului conștiința de bine și rău. Nu a inventat-o, nu este doar un fenomen sociologic, pentru că formele sociologice se schimă la nesfârșit, în timp ce înțelegerea binelui și răului trece ca un fir prin toate.

Anatoly Goldberg:

Sunt întru-totul de acord.

Mitropolitul Antonie de Suroj (Anthony Bloom):

Mai mult decât atât: prin oamenii care îi sunt credincioși Lui, care Îl cunosc prin fapte, rugăciune și viață, Dumnezeu Și-a transmis învățătura și a arătat calea cea dreaptă. Deoarece conștiința omului este un lucru relativ, este șovăitoare, El i-a dat omului Legile Sale, legea vieții. Cel mai important, Dumnezeu Însuși a intrat în istorie prin întruparea lui Iisus Hristos. Acesta a devenit Om și ne-a arătat prin fapta Sa că putem trece prin greutățile vieții și suferințele ei, neslăbind în iubire, dreptate sau puritate, și că deși această persoană a fost distrusă și zdrobită nu a fost cucerită. El a atins măreția deplină a umanității Sale, iar asta a fost o victorie asupra răului mult mai mare decât dacă răul nu ar fi existat.

Sursa:http://www.marturieathonita.ro/bunatatea-testata-la-intalnirea-cu-raul/

Anunțuri

Un gând despre „De ce a îngăduit Dumnezeu existența lui Hitler?

  1. Pingback: Răspuns către un ateu | Înțelepciunea Sfinților

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s