Mircea Eliade:
Trepte pentru Mircea Vulcanescu
[…] Nu stiai ce sa admiri mai intai: nestavilita lui curiozitate, cultura lui vasta, solida, bine articulata, sau inteligenta lui, generozitatea , umorul sau spontaneitatea cu care-si traia credinta si iscusinta cu care si-o talmacea. Nu cred c-am intalnit alt om inzestrat cu atatea daruri. Si nici altul care sa-l intreaca in modestie. Am cunoscut, desigur, savanti, care se incumeta sa citeasca in treizeci de limbi, sau stapanesc in de-amanuntul istoria unei tari sau a unui continent, sau au patruns toate tainele fizicii si matematicilor, sau inteleg nenumarate sisteme filozofice. Dar mintea lui Mircea Vulcanescu era altfel alcatuita. Dupa ce-l cunosteai mai bine, intelegeai ca daca ar fi trebuit, ar fi putut si el invata treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Il interesa tot. Mai mult: intelegea – si-ti explica – de ce-l intereseaza cutare sau cutare disciplina, un anumit autor sau o anumita opera.
Dar nu era nimic haotic nici dezarticulat in cultura lui. Ce invatase de la teologii si filozofii pe care-i citise se lega de tot ce-l invatasera sociologii, economistii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultura nu era distribuita in „compartimente”; era perfect integrata, desi se desfasura pe nivelurile multiple ale cunoasterii. De aceea era in stare sa profite din lectura unui „reductionist” – un freudian, bunaoara, sau un marxist – , pentru ca stia unde sa-l situeze. Cum marturisea adesea: nu se lasa impresionat de „jargon”, nici de „ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta sa inteleaga mai bine un fenomen cultural; adica, il ajuta sa descopere aspecte sau sa descifreze sensuri care i-ar fi ramas altminteri ascunse sau nelamurite […]
Acest crestin care se situa, cum am spus, in universul culturilor traditionale, era deschis fata de orice inovatie creatoare, in arta, in sociologie, in economie politica. Multi dintre cei care l-au cunoscut nu izbuteau sa inteleaga cum un crestin ca el putea sa inteleaga si sa vorbeasca cu atata simpatie de oameni si sisteme profund antireligioase, ca Marx sau Freud. De asemenea, nu intelegeau cum ii puteau place anume manifestari extravagante ale plasticii contemporane, sau cum putea asista atat de senin la descompunerea precipitata – anuntand iminenta lor disparitie – a institutiilor si culturii taranesti.
Explicatia era totusi simpla: ca si Nae Ionescu, profesorul si invatatorul lui, Mircea Vulcanescu credea in Viata si privea cu interes si simpatie orice noua creatie a Vietii, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul romanesc, organizatia statala care poarta numele de Romania, cultura romaneasca, atat populara cat si savanta, cu tot ce cuprindea si implica ea – toate acestea aveau, inainte de toate, meritul de a exista, de a fi vii. Ca unele institutii se schimba vertiginos sau chiar dispar sub ochii nostri, ca felul de a fi si a se purta se modifica si se urateste, ca arta populara se hibridizeaza si estetica mahalalei se intinde ca pecinginea, ca peisajul romanesc „traditional” e amenintat de desfigurare prin insusi procesul de transformare economic si social al tarii, pe care Mircea Vulcanescu il cunostea si-l accepta – toate acestea nu-l speriau, desi fara indoiala il mahneau anumite modificari precipitate si reforme fara rost. Toate acestea faceau parte din insusi procesul Vietii. Aici, pe pamant, lucrurile nu puteau fi altfel, nu puteau impietri asemenea arhetipurilor. Dar aceasta Viata, pentru ca se plamadise aici, in acest spatiu geografic, si se exprimase in concretul istoric al acestui popor romanesc – era o viata romaneasca, si oricum s-ar fi manifestat ea, tot romaneasca ramanea.
In aceasta credinta se afla izvorul acelui inepuizabil optimism al lui Mircea Vulcanescu: credinta in indestructibilitatea structurilor fundamentale ale vietii etnice si culturale romanesti. Optimism pe care, cred, nu l-a avut nici unul dintre profetii sau purtatorii de cuvant ai politicii si culturii romanesti. Nu voi uita niciodata ce mi-a marturisit Mircea Vulcanescu de mai multe ori, intre 1936 si 1940: ca el nu crede in disparitia neamului romanesc, oricate catastrofe s-ar abate peste noi; ca nici o eventuala deportare sau exterminare masiva a romanilor din zilele noastre nu ar insemna distrugerea neamului; „pentru ca (si acum ii citez propriile lui cuvinte) eu cred ca daca ar navali alte neamuri si s-ar aseza aici, la noi, dupa cateva secole ar deveni si ei romani!”
[…] Erau cativa care se intrebau cat de adevarata era aceasta incredere in Viata si cat de reala putea fi, la un savant genial ca el, o credinta atat de „taraneasca”. Se intrebau asta, pentru ca , isi spuneau, Mircea Vulcanescu fusese daruit cu toate darurile: era frumos, avea o sanatate de fier, nu fusese niciodata sarac, era inconjurat de prieteni si admiratori, nu fusese incercat de nici o tragedie personala sau familiala; triumfase intotdeauna, si pe toate planurile, chiar daca uneori nu i se daduse locul pe care-l merita (bunaoara, la 35 de ani nu era decat asistentul de etica de la Universitatea din Bucuresti). Dar era destul sa-l cunosti mai bine ca sa-ti dai seama ca Mircea Vulcanescu privea toate insusirile si succesele lui ca niste daruri ale Vietii pe care le ingaduise Dumnezeu, si ca daca ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina lui incredere in viata, nici marea lui credinta. Toate astea i se pareau de altfel firesti. Caci, spunea, oamenii uita de obicei ca daruruile, ca si incercarile, vin tot de la Dumnezeu.
Cand au venit incercarile, Mircea Vulcanescu le-a primit senin si increzator; intr-un anumit fel, misterios, se integrau vietii lui religioase. In cateva zile – a pierdut tot: avere, glorie, situatie sociala si academica, familie, libertate. Dar a ramas acelasi. Nu s-a indoit si nici n-a tagaduit; a continuat sa marturiseasca cu aceeasi senina fermitate credinta si increderea lui de totdeauna. Altii, care i-au fost mai aproape, vor povesti in de-amanuntul, aici sau altadata, viata pe care a trait-o Mircea Vulcanescu in temnita. Ce stim cu totii, ne e de-ajuns ca sa intelegem cat de totala i-a fost victoria. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie impotriva Mortii.
Pentru ca stim cum a murit!
Iar ultimul lui mesaj din temnita, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: „Sa nu ne razbunati!”…
Chicago, nov. 1967
Text publicat in „Prodromos”, nr. 7, 1967
Sursa: Ultimul cuvant – Mircea Vulcanescu (Pag. 170) Editura Humanitas 1992
Înțelepciunea Sfinților 