„Ultimul cuvant”

ULTIMUL CUVANT

rostit in apararea sa

de

Mircea M. Vulcanescu

in ziua de 15 ianuarie 1948

in fata Curtii de Apel din Bucuresti, Sectia a IX-a Criminala,

in procesul celui de-al doilea lot al fostilor ministrii si subsecretari de stat

din guvernarea maresalului Antonescu

– acuzati ca au provocat dezastrul tarii –

in baza legilor nr. 312/1945, 455/1946 si 291/1947 [1]

Domnule Presedinte si Onorata Curte,

Cand am cerut sa vad Jurnalul Consiliului de Ministri prin care s-a aprobat sa fiu trimis in judecata si actele care l-au premers [2], nu am facut-o din spirit de sicana; ci, nedumerit asupra imprejurarilor in care se petrecea aceasta incuviintare, am voit sa ma lamuresc daca prin acel act, care hotara soarta mea, s-a urmarit pedepsirea unui vinovat ori jertfirea unei victime.

1296842204mircea vulcanescu 200Cinstita Curte va intelege, poate, nedumerirea mea, amintindu-si, din cele declarate inaintea ei de un martor, ca aceasta aprobare pornea de la aceiasi oameni care, cu cateva zile mai inainte, socotisera, lucru chibzuit pentru ei si folositor pentru tara, sa ma cheme si sa ma consulte, ca tehnician, asupra raspunsurilor de dat, in numele tarii, la scaunul cel mare care avea sa hotarasca soarta pacii [3]. Ba chiar, isi insusisera parerile modeste izvorite din judecata mea si din ravna mea pentru tara.

S-ar putea, Onorata Curte, ca asemenea nedumeriri sa nu traga prea greu la cintarul Dreptatii, ratacite printe legi si paragrafe, dar, ca dascal de etica ce am fost pentru multe generatii de studenti, deprins sa desluseasca in fata lor rostul celor mai ascunse mobiluri ale fapturii omenesti, publice sau private, nu m-am putut impiedica sa incerc sa discern planul de realitati, in fata carora am fost adus ca sa dau seama.

Pentru ca s-ar fi putut sa descopar, incercind sa cercetez, ca ceea ce se urmarea nu era decit un tragic sacrificiu silnic (stiu ca in viata satelor sunt uneori imprejurari cind se cer astfel de jertfe) – si atunci apararea mea ar fi trebuit sa se reduca la tacerea intelegatoare, pe care m-au invatat-o de mult cei mai scumpi dascali ai mei -; sau, dimpotriva, s-ar fi putut sa discern ca ceea ce m-a adus aci era intr-adevar o sete de dreptate, si atunci apararea mea ar fi trebuit sa se indirjeasca spre a ajuta pe cei meniti sa o imparata, ca sa descopere si sa distinga binele de rau, fata dreptului de fata nedreptului.

Este, oare, judecata mea o tragedie menita sa imbrace, in haina augusta a Dreptatii, o ispasire simbolica a obsti, ori o drama, in care cel impovarat de acuzari are dreptul sa ridice capul si sa ceara celor care-l judeca sa-l priveasca, mai intai, bine in fata si sa nu arunce cu piatra asupra lui, inainte de a se dumiri?

Cintarind imprejurarile in care s-a facut prima noastra judecata, acum un an, am inclinat o vreme sa cred in cea dintii din aceste presupuneri si am rabdat, tacut si resemnat in celula mea din Aiud, toate injosirile si silniciile pe care le-am socotit legate de acest rol de victima desemnata a unei ispasiri obstesti.

Pina ce in, intr-o buna zi, afland ca Inalta Curte de Casatie a inteles sa sfarme judecata cea nedreapta si sa retrimita lucrurile spre judecare altei Curti – aceasta legiuita -, mi-am indreptat parerea si mi-am zis ca, de vreme ce mi se cere sa ma apar iar, tot dreptatea este ceea ce se urmareste.

Greu lucru este, Onorata Curte, apararea mea; dupa cum greu lucru – marturisea onoratul domn Procuror general – este si acuzarea.

Pentru ca, daca este usor sa te aperi cind stii limpede de ce este acuzat: anume c-ai facut asta si asta: este nesfirsit de greu s-o faci, cind nu stii daca vina care ti se imputa este aceea de a fi facut ceva, sau aceea de a nu fi facut; aceea de a fi facut un lucru sau aceea de a nu-l fi facut; aceea de a fi facut un lucru sau contrariul lui; faptul de a-l fi facut tu sau numai de a fi lasat pe altul sa-l faca, ori numai de a-l fi ajutat, fie ca aveai sau nu puterea sa-l ajuti, ori ai avut numai nenorocul sa te afli in calea napastei ce ti se imputa.

O asemenea nedumerire incerc acum, in fata invinuirii ce ma apasa!

Pentru ca actul de acuzare – marturia penei robite a domnului Procuror general – spune una, pe cind faptele dovedite la instructie, in cercetarile incheiata de domnul Procuror al Cabinetelor anchetelor, spun cu totul altceva.

Si pentru ca, in sustinerile lor orale, marturie a cuvantului lor slobod, domnii procurori spun, iarasi, fiecare altceva, deosebit de celalalt, si amindoi lucruri deosebite de cele ce-au spus alta data, cu privire la aceleasi fapte.

In fata acestei nestatornicii a gindului, care cauta sa te invinuiasca, orisicit de greu i-ar veni s-o faca si oricare ar fi pretul cu care plateste aceasta concesiune trista – in fata acestor meandre ale unei argumentari ale carei teze rasar unde nu te astepti si in care te pierzi cind incerci in zadar sa le reconstitui logic unitatea, presupusa de indivizibilitatea principiala a Ministerului Public – mintea celui adus sa se apere sovaie in chip firesc, si ramai cu sentimentul straniu ca ai intrat intr-o cursa, din care zadarnic te zbati sa scapi, orice ai spune.

*

[1] Deasupra titlului, Mircea Vulcanescu a notat cu creionul: „Rog a vedea modificarile facute cu cerneala. Unele indreapta erori de sens importante. De pilda, <<Vest>> in loc de <<Est>> la pag. [lipsa in text; am tinut seama de toate modificarile autografe]. A vedea insa ca in corecturile mele am pus – din graba – unele virgule de prisos”.

Iar sub titlu, din lipsa de spatiu deasupra, a adaugat; „Pasajele insemnate [ ] nu au fost citite in fata Curtii, intrucit a trebuit sa ma restring la 4 ore. Cele de la pag. 53, 54 si 56 [respectiv, de la p. 126-128, 131-132 din editia de fata] sint necesare, deoarece constituie dezvoltari juridice. Celelalte pot lipsi (unele sunt chiar repetari ale celor spuse)”.

Cit de increzator era Mircea Vulcanescu in Dreptatea sa si cit de grijuliu cu editorul editiei de fata!

Se intelege ca in aceasta editie am eliminat parantezele drepte, dar am notat de fiecare data, la sfarsitul fragmentului cuprins intre [ ] ca acel pasaj n-a fost citit in fata Curtii. Sint, in total, 15 pagini (dactilo obisnuit, la doua randuri).

[2] Mircea Vulcanescu a fost arestat prima oara in mai 1946

[3] In august 1946 Mircea Vulcanescu a fost solicitat de Ministerul de Finante spre a stabili pozitia delegatiei Romaniei la Conferinta de pace care se desfasura in acel timp la Paris. La sfarsitul aceleiasi luni, in noaptea de Sf. Alexandru (30 August), Mircea Vulcanescu avea sa fie arestat pentru a doua si ultima oara.

Sursa: Ultimul cuvant – Mircea Vulcanescu (Pag. 23) Editura Humanitas 1992

Anunțuri

Un gând despre „„Ultimul cuvant”

  1. Pingback: Revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr! | Înțelepciunea Sfinților

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s